smoala

July 17th, 2010

“E un vis” isi spuse incet, intinzand mana prin intunericul din jur, mirosind a moarte, a cer de smoala si a lemn putrezit.

“Nu poate fi altceva decat un vis” isi spuse mergand, pana la glezne in apa, pipaind peretele si inaintand incet.

Auzea plescuitul apei si sunetul ne-natural al lemnului care trosnea sufocat de propria greutate, auzea horcaituri si isi dorea sa poata gasi un fir prin labirint, ceva care sa-l aduca inpoi in viata pe care o stia ca fiind a lui dar oriunde se uita singurul semn al unei destinatii era calatoria spatiala a sunetelor, de la cele puternice de aproape pana la unele indepartate, infundate, ca un capat de drum.

Se opri si pentru prima data isi dadu seama ca plangea.

Se intoarse spre metalul infipt in perete si il studie un pic, arata ca un carlig urias, ca si cum cineva a incercat sa prinda o balena uriasa.

Pentru prima data isi dadea seama avea piciorul rupt imediat sub genunchi, unde o bucata de os iesise prin piele si se vedea.

Durerea care pana atunci o ocolise exploda dintr-o data trimitand frisoane prin tot corpul si facand-o sa isi piarda echilibrul si sa cada intr-o parte.

Se agata de masa din fata privind pentru o ultima data hartile intinse pe ea, aventuri avute, aventuri neincepute, vise in marea lor parte, vise in care ii trasese pe toti dupa ea, ca o vrajitoare de pe vremuri, vise si jucarii din care plasmuise un loc in care sa moara.

“E totul doar un vis” isi spuse el, oprindu-se o clipa si inchizand ochii ca si cum speranta ca s-ar putea trezi mai exista in el.

De fapt tot ce mai era in el era speranta ca va putea ajunge in timp la ea, ca lanturile nu il vor putea tine in loc, ca ea inca traieste, ca orice ar fi zgomotul cel mai indepartat, zgomotul care nu semana cu o furtuna si nici cu o creatura cunoscuta de om e la fel de iluzoriu precum speranta ca s-ar putea trezi.

Scoase o sabie din rastel si puse in teaca in mod automat, aproape fara sa-si dea seama ce face.

Durerea o sageta cumplit prin tot corpul si pentru o clipa avu impresia ca poate ar fi mai bine sa-si taie piciorul, ca poate asa ar putea sa se miste mai bine.

Usa de la cabina ei era smulsa din balamale si zacea pe jos, in fata o mica luminita arata calea de-a lungul scarilor si pana pe punte.

Fu uimita de mirosul foarte puternic, nu intelegea de unde vine la fel ca si zgomotul nenatural care parea sa inconjoare ca un zumzait intens intreaga sa lume.

Nu auzea insa ceea ce isi dorea cel mai mult in acest moment sa auda, un strigat de ajutor, un horcait, un glas de om. Un intuneric lichid parea sa scalde tot in jurul ei, acoperind orice urma de prezenta umana, in timp ce se lupta cu durerea urcand scarile.

Cauta disperat o lama sau un obiect de metal dar fara lumina se dovedi imposibil, apa din jurul sau, care ii urcase pana la brau deja parea insondabila si grea, nenatural de grea, incat de fiecare data cand incerca sa pipaie podeaua i se parea aproape imposibil sa isi mai scoata mainile.

Ii era din ce in ce mai greu sa mearga in fata cand dintr-o data picioarele ii atinsera un obiect taios.

Dupa atingeri febrile i se paru ca e un soi de carlig, sau o sageata enorma cu capul dublat care patrunsese adanc in carnea carenei si se ciobise partial pe una din nervurile de metal care inchideau burta navei.

Pe punte nu mai era nimic viu, un cadavru se misca ritmic intre patru butoaie, purtat de ape intre ele. Il recunoscu pe unul dintre oamenii de abordaj si intelese ca incercase sa se urce pe unul dintre catarge, poate sperand intr-un fel ca ferindu-se de apa in sine ii va fi bine.

Renunta sa incerce sa ajunga la el in speranta ca ar mai putea fi viu.

Privi pentru prima data scena distrugerii in intreaga ei forma inspaimantatoare. Din “Arthea” nu mai ramasese mult recognoscibil. Trei fire de otel enorme ii ieseau acum din babord si deja era inclinata masiv la stanga. Doua dintre catarge erau rupte si zona unde se afla carma fusese complet rupta din nava, doar o rana rotunda ramanand in loc.

Fusesera patruzeci de oameni, prea putini desigur, pe un vapor prea mare pentru mica lor aventura si in jur nu mai ramasesera decat amintirile unui drum.

Nu reusi sa isi desfaca lanturile in lama carligului.

Deja apa ii ajungea pana la gat si gandurile i se topeau in cap, o melasa astringenta si duioasa, in care ea, Fabia, revenea periodic ca o chemare, ca o secunda de oprire pentru inima care ii batea nebuneste in preajma mortii.

Muri cu ochii deschisi indreptati in sus, strapungand cerul de smoala care se inchidea deasupra lui, incatusat si singur.

“E un vis” isi spuse ea, asezandu-se langa drapelul cu cap de mort pe care il udase cu sange prima data acum 20 de ani.

“Arthea” se inclina acum si mai mult la stanga, gemand din toate incheieturile ei de lemn in timp ce Fabia se intreba de ce un om liber a ales lanturile doar ca sa ramana langa ea.

Lumina neagra ii inghiti pe toti, si zumzetul inceta in timp ce vaporul isi ducea nazuintele inapoi in ocean, acolo unde isi are sfarsitul orice libertate.

gogoasa

October 28th, 2009

Si in timp ce pregatea el sa muste cu pofta din gogoasa se auzi un zgomot.

Poc !

Ce sa fie oare se intreba?

Poc ! Poc !

Se uita in jur, toti oamenii isi vedeau de ale lor, mergeau pe unde aveau treaba, deloc preocupati de vreun eveniment important pe cale sa se intample atunci si acolo.

Se hotari sa-si manance gogoasa in continuare iar pana cand ajunse acasa deja uitase cu totul de intamplare.

Casa ii era goala, doua scaune, o masina de spalat, cateva stive de carti pe jos si o mandolina. Se dezbraca de palton, si puse pe masa cutia cu gogosi.

Nu avea pat si asadar incerca sa evite momentul in care trebuia sa se culce pe podeaua (rece) cat mai mult. Asta insemna de obicei ca citea dintr-una dintre numeroasele carti incepute pana cand somnul il dobora si cadea, practic din picioare, pe jos, adormit.

Facu la fel si in aceasta seara.

A doua zi, de dimineata, isi puse paltonul, fura ziarul vecinului de la 5 si pleca in parc sa hraneasca porumbeii.

Avea parul foarte murdar, ceea ce speria in general oamenii sau cel putin pe cei care insistau sa se uite atent la el dar pe porumbei ii atragea cumva magnetic.

Statea adesea ore in sir pe o bancuta, privind in gol, intr-un fel de suspensie vecina cu inexistenta, mancand din cand aproape mecanic din firimiturile pe care le impartea cu porumbeii.

Dar era totusi o fire curioasa, un om care se intreba lucruri – si brusc se ridica hotarat de pe bancuta, mult mai devreme decat ar fi facut-o in orice alta zi si pleca spre micutul chiosc roz cu gogosi.

Lua iarasi 3 gogosi cu ciocolata, favoritele sale si pleca pe acelasi drum ca in seara trecuta, spre casa.

De data asta vazu, chiar in mijlocul drumului sau spre casa un felinar.

Era un felinar normal, inalt, negru, cu maciulie de sticla, dar cu lumina din maciulie stinsa.

Singura problema e ca era pe o margine de drum unde nu exista sau, cel putin, era sigur ca nu existase pana atunci, un felinar.

Se invarti in jurul felinarului minute in sir, muscand din cand in cand din gogoasa, atingandu-l – uitandu-se cu un amestec de discretie si insistenta destul de nereusit la trecatorii din jur ca sa observe daca da si ei vad un felinar acolo.

Un catelus a venit sa faca pipi pe el ceea ce nu l-a lamurit pe deplin, pentru ca era, pana la urma, un animal.

Pleca totusi, dupa aproape o ora, spre casa, convins ca da, acolo era un felinar.

Pentru prima data in mult timp ajunse acasa mirat si se hotari sa se culce direct, ca sa accelereze sosirea zilei urmatoare.

Nu a fost un somn placut, podeaua era tot rece si ii fu foarte greu sa adoarma dar intr-un final, privitul fix intr-un perete alb il doborise.

Dimineata ajunse langa chioscul roz mult inainte ca el sa se deschida.

O sperie pe vanzatoare suficient cat sa fie nevoie sa-si cheme seful sa o pazeasca in timp ce deschidea chioscul.

Oricum, cumpara 3 gogosi cu ciocolata si pleca spre casa.

Ajunse pe langa strada cu felinarul, care era inca acolo, stins si plin de mici poze cu reclame la fast food.

Poate fusese intotdeauna acolo?

Ajunse acasa si mai mirat de absenta de evenimente interesante decat ar fi fost, probabil, de prezenta lor.

Adormi si mai greu dupa ore in sir de privit in gol.

A doua zi repeta procesul, lua gogosile, trecu pe langa felinarul mirosind puternic a urina si cumva desuet pe strada lui fara nici un alt felinar in jur si ajunse acasa.

In timp ce urca spre etajul sau observa ca vecinul de la 5 inca avea ziarul pe pres.

Nu mai tinea minte daca dimineata, inainte sa se grabeasca spre chioscul cu gogosi il luase sau nu.

Se opri si batu la usa.

Usa se deschise si simti un miros puternic de ciocolata si banane.

sus

August 23rd, 2009

Astazi mi-a sarit pisica in brate si mi-a spus.

“Noaptea vad o macara afara pe geam. E o macara enorma, poate cea mai mare care a exista vreodata. E din metal si varfurile ei formeaza o cruce, dar pentru ca ea a fost construita de oameni pentru a construi obiecte, nu suflete, i se spune macara si nu cruce.”

S-a lins pe mustati si apoi pe o labuta si a continuat.

“La capatul ei din stanga e un mare bec rosu, nu cel mai mare, din lume dar suficient de mare cat sa fie vazut de toate pasarile care exista in cer si de cateva dintre spiritele care privesc lumea de departe. Si becul ei rosu e luminos si colorat si ma uit des la el.”

M-a privit intrebator, ca si cum astepta o confirmare, ca da, si eu ma uit des la becul rosu si da si mie imi place.

“Becul rosu e acolo pentru a preveni accidentele. Se intampla des accidente in cer, putini dintre voi stiu asta. Lucruri se lovesc, lucruri mor in felul lor, se incep si se sfarsesc, cad spre pamant cu o viteza suficient de mare incat cand trec prin fata ochilor vostrii devin doar fire de praf transparent, pe care le vedeti plutind in jurul vostru, la capatul coborarii lor in infern, prizoniere, imponderabile, cosciuge.”

S-a uitat visator, sau cel putin asa mi s-a parut, spre geam, si s-a tolanit langa piciorul meu.

“Becul opreste multe dintre aceste accidente, multe lucruri dintre cele de sus se alarmeaza cand il vad, se opresc din drumul lor, unele se trezesc dintr-o visare care dureaza de sute de ani, doar pentru a-l privi. Putine dintre aceste lucruri stiu ca acest bec e facut de voi, de oameni, pentru multe voi nici nu existati, sunteti doar un zgomot de fundal in visarea lor, ca un bazait electric care nu vrea sa se opreasca. Daca aceste lucruri ceresti ar intelege notiunea de recunostinta, ele v-ar acorda-o, dar din pacate ele nu inteleg acest lucru. Ele inteleg doar miscare si nemiscare, trezire si adormire, continuu si nefiinta. Asa ca tot ce va pot da e un pic de mirare adresata direct becului vostru.”

I-am mangaiat blanita moale, cum faceam de fiecare data cand imi povestea ceva stand langa piciorul meu.

“Urmele voastre prin lume sunt uneori ca niste pasi de gigant pe cer, straini si mari, cu care nimeni nu stie ce sa faca in afara de a lua nota de existenta lor. Daca ati stii cate mirari ati starnit, in fiinte ne-mirate vreodata, de-a lungul infinitului lor de constiinta poate ati desena si mai multe arabescuri pe cer, mozaicuri de becuri rosii, asa cum faceti voi tot timpul, pentru a starni si mai multe reactii, pentru a afla si mai multe despre lumile care nu va cunosc.”

“Dar nu o faceti, pentru ca acesta e un secret, e unul dintre acele lucruri pe care chiar si creaturile care au ales sa stea aproape de voi nu vi le spun, de teama sa nu exagerati in cautarile voastre, sa nu mariti si mai mult agitatia cereasca.”

“Eu ti-l dezvalui tie pentru ca mi-esti drag si pentru ca te-am surprins uneori privind in jur cu o teama de minuni care imi place si imi face bine.”

Si apoi a adormit.

nori

June 11th, 2009

“As putea, daca as vrea, sa rotesc intreaga lume in jurul norului ala ca in jurul unui ax enorm. Sa rotesc universul,  sa fac oamenii sa se agate disperati de cladiri, de copaci, privind in hau, in abis, mirati si ingroziti, neintelegand nimic”.

Isi privea picioarele atarnand in gol, asezat in fund pe marginea de balcon.

Halatul ii era larg si desfacut si maieul usor ingalbenit.

Isi privi cu interes mana, de la inaltimea asta putea sa acopere cartiere intregi cu ea, ca un zeu nemultumit de propria creatie calculand o noua forma de a aduna divinul.

Era neras, parul ii era murdar si avea o mica rana la mana dreapta, de la cioburi.

Simtea un ras interior ciudat, oricat se straduia, si se straduia mult, nu il putea scoate din stomac, unde rezona cu mare entuziasm si sa-l aduca in gat si sa-l expedieze afara pe gura.

Se ridica si incepu sa mearga mai departe pe balustrada lata de doar cativa centimetri.

La un moment dat se opri si, ridicat pe varfuri, se prinse de balustrada de deasupra si se ridica in balcon.

Odata ajuns in balcon se opri si cauta sa recunoasca vreun zgomot.

Casa era in intregime cufundata in intuneric, cativa ochi electrici clipoceau lent in sufragerie si o perdea se freca lent de un perete.

Deschise cu micuta surubelnita de ceasornicar din buzunarul halatului usa.

Se auz un scartait, mic, dar suficient cat sa-i inghete respiratia cateva secunde.

Dupa cateva minute in care nu se intampla nimic se intoarse spre fereastra si isi privi iarasi norul asezat pe cerul inrosit, in acelasi loc in care ar putea ramane pentru totdeauna, daca ar hotari sa roteasca lumea in jurul sau.

Traversa sufrageria si se indrepta spre dormitor, tiptil, calcand cu atentie pe varful papucilor jerpeliti din picioare.

Usa de la dormitor era deschisa si le putea privi chiar din hol.

Erau blonde, de cam aceeasi inaltime si dezvelite.

Una dintre ele inca avea cicatricea pe umar, mare si aratand ca o floare, i se parea lui.

Avea acea culoare inchisa, profunda, aproape maronie, pe care o capata uneori cicatricile nevindecate.

Cealalta isi acoperise chimic cicatricea, desi un mic semn, o incretitura a pielii, inca trada locul.

Observa ca femeile se tineau de mana in somn.

Isi apropie urechea de spatele uneia dintre ele, incet, incet, pana cand ajunse lipita si ii putu auzi respiratia ritmica.

Ramase asa minute in sir, incercand sa gaseasca cu privirea un colt de geam descoperit prin care sa gaseasca iarasi norul sau si sa poata, in sfarsit, roti aceasta realitate pana intr-un punct in care el sa fie cel care le tine agatate pe ele de cladiri si copaci, razand dispretuitor in fata abisului.

Observa ca halatul incepea sa i se umple de sange si se ridica.

Nu vroia sa ramana un semn al trecerii sale si cu atat mai putin un semn care sa duca direct la el in caz ca cineva ar fi privit mai atent.

Mai privi o data in jur, luand in piept cu fiecare respiratie mai multe molecule din aceasta lume pe care o lasase in urma cu atat de mult timp si se intoarse in sufragerie.

Se intoarse pe balcon si privi inca o data in urma.

Norul sau nu mai era de vazut pe cer.

nu o vreau

June 11th, 2009

“Nu vreau sa o fac, nu stiu de ce insisti atat!”

“Pentru ca nu inteleg care e problema. E o rugaminte banala, nu trebuie sa faci nimic complicat, nu inteleg de ce esti atat de antipatic!”

“Nu e deloc o rugaminte banala, o rugaminte banala e sa te ajut sa te ridici daca ai alunecat sau sa iti imprumut o cana. Tu vrei sa ard chestia aia pe care nici macar nu o poti atinge. Nu e nimic banal in asta.”

Cei doi barbati erau imbracati gros, cu caciuli mari, rusesti am spune si bocanci.

Blocurile din jur aveau un aer bizar, daca nu ar fi fost un prosop albastru care flutura atarnat pe o sarma undeva la un balcon ar fi parut complet abandonate.

Dar nu erau, tradate in dezolarea lor de o voce de femeie rasunand undeva in distanta.

“Nu e nimic de explicat, tot ce vreau e sa o iei si o arunci in foc.” spuse barbatul scund si apoi mai lua o gura de ceai cald.

Intre cei doi se afla un foc, de dimensiuni considerabile deasupra, caruia tocmai fusese un ceainic mare care aburea acum undeva pe pamantul inghetat din jur.

Era zi, o zi clara, acida aproape, de iarna, cu un cer complet fara nori.

Totul in jur parea complet vizibil, ca si cum o lentila enorma care acoperea realitatea ar fi fost proaspat stearsa, ca si cum intreaga fiinta a lumii era expusa intr-o vitrina de gheata.

“O fac numai daca imi spui ce e inauntru!” spuse barbatul mai inalt. Purta ochelari si un privitor atent ar fi remarcat ca manusile sale nu formau o pereche. La mana stanga purta o manusa maronie cu blana in timp ce la mana dreapta avea o manusa crosetata, dintr-o lana verzuie.

“Nu e important ce e inauntru, ce conteaza e ca orice ar fi acolo nu mai trebuie sa fie, nu mai are o ratiune de a exista.”

Obiectul semana cu o carte, cu coperti negre, simple, fara nici un alt semn distinctiv.

Parea sa aiba putine pagini, iar marginile lor erau roase, aratand o varsta inaintata.

“Asta tot nu explica de ce de cand am gasit-o ai refuzat sa o atingi. De unde stii ca orice ar fi inauntru nu mai are de ce sa existe? De unde stii macar ce e, din moment ce nu ai fruzarit-o?”

“Stiu ce e din acelasi motiv din care stiu ca nu e bine sa beau din ceai imediat dupa ce a dat in clocot sau stiu ca soarele sta sa apuna atunci cand o parte din cer devine portocalie. Sunt lucruri pe care le tii undeva in cap fara sa le stapanesti, plutesc ca niste bucati de lemn dupa o furtuna, au apartinut cuiva candva dar nu mai sunt nimic decat semne neclare.”

“Semnele sunt facute pentru a fi citite. Daca e un mister, e un mister care merita cercetat, daca are un stapan merita gasit, daca e a ta, tu trebuie sa-i duci la capat soarta.”

Statura cateva minute in tacere, fiecare sorbind cateva picaturi de ceai fierbinte.

Din cand in cand barbatul scund se uita la micutul obiect negru cu o cautatura preocupata, incercand parca sa o mute inspre foc doar cu privirea.

“Aveti niste ceai si pentru mine?”

Era o femeie, mult mai tanara decat ei doi, bruneta si tunsa scurt.

Se aseza langa ei, fara multe formalitati si ii fu oferita o cana cu ceai.

“Ce e in carte?”

“Nu stiu, e a lui.” spuse barbatul cu ochelari indreptand usor barbia spre prietenul sau.

“Nu e a mea.” raspunse posac barbatul scund.

“Ce e in ea?”

“Nu stiu, arunca-o in foc” veni iarasi raspunsul posac.

“E un semn al unei furtuni, un detritus al unui vis, o barcuta de hartie fabricata de nimeni dar din hartie pe care el o stie bine.” si barbatul cu ochelari mai lua o gura de ceai.

“Pentru un lucru fara stapan si fara scop pare sa aiba multe sentimente atasate. Cineva vrea sa o distruga, un prieten se intreaba ce e, eu as vrea sa stiu cum a izbutit sa fie…”

Continuara sa sporovaiasca cateva minute in timp ce cerul devenea portocaliu in jurul lor.

Fusese o zi lunga asa ca se hotarara sa se culce.

Barbatul scund ii dadu sacul sau de dormit femeii, avea haine suficient de groase cat sa se poata lipsi, spuse el.

A doua zi dimineata sacul de dormit era gol.

Barbatul cu ochelari observa intai ca prosopul albastru nu mai flutura pe balcon.

O ceata subtire se ridicase peste lume, ca si cum lentila care fusese atat de clara ieri devenise iarasi murdara, ca si cum lucruri aratate devenisera iar ascunse.

Iar cartea nu mai era de gasit.

Barbatul scund putu in sfarsit sa zambeasca din nou si intreba unde se vor indrepta mai departe.

nu ma atinge

May 23rd, 2009

“Nu ma atinge” spuse ea in timp ce isi misca picioarele in aer. Avea spatele transpirat, parul ud si respira foarte incet.

Dintr-un copacel se auzea un fel de pasare, cerul era complet gol, aproape transparent, ca o gaura in lume la capatul careia stralucea un soare ireversibil.

Baiatul isi misca mana prin iarba, incercand cumva sa nu atinga firele, sa genereze tensiunea aceea ca o calatorie in timp a unei atingeri nemanifestate.

“Bine, ma intorc mai tarziu” spuse el si se ridica.

Era imbracat in pantaloni scurti, fara pantofi si fara camasa si avea un bronz pronuntat si sanatos.

Se indrepta spre padurea care stralucea in distanta, verde si hipnotica, ca un refugiu tacut.

In timp ce se plimba printre copacii strapunsi de raze de soare gandurile i se plimbau prin trecut, amintiri despre parinti, despre copilarie, despre tot felul de dorinte, unele implinite, altele nu, despre sentimente.

Dar cel mai mult se gandea la ea, fara sa insa a da un contur anume gandurilor, erau imagini, erau atingeri, era o caldura electrica si un miros anume.

Studia plantutele rasarite prin padure, tot felul de ciuperci minunat de stranii, cateodata cate o floare modest colorata, muschi cautatori de umbra, zgomotele lemnului viu, tot felul de insecte care misunau.

Se opri langa un copac mare ca sa inspire aceasta atmosfera de calm in afara timpului.

La un moment dat inceta sa mai faca orice altceva in afara de a a-si asculta respiratia, ritmica, un tempo de lumi intregi si o iesire dintr-o lume, i se imbratisa acestei senzatii in deplina liniste de traire.

Nu putea sa adoarma, caldura ii placea, ii aprindea spatele intr-un mod pe care il percepea ca fiind sanatos, ca si cum soarele ii era menit, ii era sortit, dar nu putea sa adoarma.

Si isi dorea mult sa adoarma pentru ca visa adesea lucruri minunate pe acel delusor, in zilele petrecute jucandu-se de-a fericirea.

Scoase o carte si incepu sa se gandeasca unde plecase el.

Stia ca fusese toata ziua rece, dar numai pentru ca uneori cruzimea ii facea placere.

Ii placea sa-l vada uneori un pic intristat, un pic inegurat, era un sentiment agreabil si cu atat mai placut cu cat intotdeauna un zambet era suficient pentru a-i sterge indoiala din privire.

Se gandea ca niciodata nu simtise o potrivire mai vie, mai reala cu cineva, era un lucru palpabil acesta dintre ei, cu o greutate care curba un pic aerul pe care il respirau cand erau impreuna.

Nu intelegea de unde putea fi.

Era o fundita rosie, lunga.

Isi putea imagina ca cineva o purtase in par, sau poate in jurul braului.

Era matasoasa si mai purta inca o urma de parfum, aproape indescifrabil, ca un semn ca a fost candva a cuiva.

O privea curios, nu intelegea cine ar fi putut sa o piarda in padure si sa nu se intoarca dupa ea, era o funda frumoasa, pentru el parea pretioasa, un obiect important si secret.

Se hotari sa mai caute urme ale acestui drum invizibil si petrecu minute bune inspectand zona de langa copacul unde gasise agatata funda, dar fara succes.

Soarele se pregatea sa apuna, padurea se intuneca si parea ca adoarme cu toate minunile sale obosite de atata lumina si baiatul se hotari sa se intoarca.

Pe masura ce se apropia de delusorul unde era ea funda din buzunar parea ca-l arde, ca straluceste cu un soare intern, inexistent altundeva, ca degaja o caldura care il transfigura.

Se mai uita o clipa spre ea, pe deal, in rochia alba in care o vazuse de atatea ori, strapungandu-i amintirea si trairea si se intoarse.

Nu o mai vazu niciodata.

apa sarata

July 5th, 2008

Ii placea sa simta aerul taios pe fata, sa simta sarea pe piele, taioasa si aproape acida, inundandu-i porii cu cristalele vaporoase.

Auzea pescarusi si il mira intotdeauna ca sunetul lor il traversa pe de-a intregul dintr-un capat la altul ca o marturie a locului in care se afla.

Se intorcea acasa, dupa 5 ani de cautari fara nici un rezultat, fara nici un ban in buzunar, cu multe povesti despre locuri uluitoare si foarte putine idei despre cum aceste povesti i-ar putea folosi mai departe pentru a supravietui inapoi in orasul oamenilor.

Bea o cana de ceai fierbinte, oferita de capitanul vaporasului albastrui cu care calatorea si incerca sa isi aminteasca de ce se afla acolo.

Omul nu il intrebase nimic in port, cand Radu ii ceruse un loc de munca si un drum, a vrut doar sa stie cum sa-l strige pe punte: “Radu” a spus barbatul nebarbierit.

Munca era grea si obositoare, dar cumva vantul rece si muscator, apa, cerul gri si apa infinita fiintau intr-un univers atat de real, atat perfect viu prin pericolul sugerat de moartea care plutea peste tot incat oboseala se ascundea undeva in spatele mintii, dosita sub instincte primare mult mai puternice.

Era intr-un satuc din munti, primul care avea magazin cand gasise ziarul care il aducea intre cer si mare in aceasta zi sarata.

Undeva pe o pagina era o imagine care dezvaluia un nou sediu pentru o institutie sau alta iar undeva, in spate, George si Laura, aproapiati, dar nu impreuna, cu o distanta electrica intre ei, ea privind un pic in jos, fara sa zambeasca, el cu un un aer trist si nehotarat.

La inceput fusese hotarat sa ignore imaginea, nu era prima pe care o vazuse cu cei doi, stia ca tot ce fusese viu in el murise odata cu plecarea ei, ar fi vrut sa arunce ziarul si sa plece mai departe, spre nicaieri, spre muntii ramasi necalcati si padurile nevazute.

Dar privirea ei il strapungea prin hartie direct in minte, ii fulgera printre ganduri, daramand bariere si hotarari demult luate.

I-a trebuit aproape un an ca sa se intoarca, iar cand in sfarsit s-a intors in orasul inzapezit si luminos pe care il lasase in urma, cand a pasit acolo unde lasase tot ce a iubit vreodata, a aflat ca ea plecase, nimeni nu stia unde.

Nu mai ramasese decat George.

adu-mi aminte

June 30th, 2008

“Si am deschis ochii si am privit lumea si ea a fost vie.

Si intr-o sclipire de lumina si apus am zarit orizontul si peste orizont pluteau o mie de pesti de aur care cautau sa scape din oceanul inexistent.

Si intre pesti era o poarta si prin poarta zaream sfarsitul tuturor lucrurilor stiute si nestiute.

Si in imbratisarea dulce si deliranta ma duceam spre poarta purtata de nimic si inconjurata de clipe solubile si din cand in cand, aproape imperceptibil, simteam in varful degetelor ceea ce nu pot descrie decat ca fericire electrica.

Si priveam in abis asteptand sa ma cuprinda, sa imi urce prin nari, prin gat si prin ochi in suflet unde sa se impreuneze cu haul purtat de mine de atata timp in secretul nestiut.

Si campiile de roua si zgomotul de bataie de inima si florile si vesnicele pudori si trecuturile neiertate imi erau haine si ma inveleau ca un giulgiu al viilor si imi luau sufletul in palma.

Si la puntea dintre lumi, acolo unde se rupe fiinta si din tot ramane o sageata de lumina perpendiculara pe sine, acolo unde se termina sperantele si drumul gandurilor, acolo unde ma purtam pe mine in zbor ai intins o mana si m-ai smuls.

Si m-ai smuls din nestiinta si din moarte si din carne si din foc si din flacarile fara de caldura si m-ai tras inapoi in mine.

Si mi-ai vorbit despre trezire si vis nespus si mi-ai vorbit despre respiratie si neputinta si incet m-ai redat mie asa cum nu credeam ca se mai poate.

Si pentru ca acum umplu aceasta piele si pentru ca acum vorbesc pe aceasta gura si pentru ca sunt vie si pentru ca aproape pot atinge marginile propriei mele taceri, pentru toate acestea numai tu existi.”

Si un sfert de luna acoperea coltul de acoperis si sub el Laura ii lua mana lui Radu in a ei, ca o cochilie un sunet.

Si au privit noaptea sfarsindu-se.

caldura translucida

April 29th, 2008

Isi privea mana deasupra veiozei, semi-transparenta, carne si celule plutind peste un soare artificial.

Auzea un ceas undeva in camera, de cateva minute ceasul devenise insasi camera, umpland spatiul pe care obiectele il parasisera cu sunetul predictibil.

Nu era pana la o urma o mare diferenta intre sunetul acela si orice altceva, celule si atomi si secunde, tot felul de sub-diviziuni ale unui intreg indescifrabil.

Mana i se incalzea usor, daca isi atingea obrazul lasa o mica pata rosie, semnul trecerii soarelui, semnul trecerii timpului.

Nu mai stia de cand asteapta, poate erau doar cateva minute, cu siguranta au parut cele mai lungi minute din viata lui.

De cand ea plecase avea des parte de aceste seri de mila si compatimire pentru sine, seri de somnambulism si tacere si seri de tristete.

Renuntase la un moment dat la muzica pentru ca i se parea prea intrusiva, prea prezenta in mintea lui, dictandu-i prin melodii un discurs emotional.

Se simtea asadar mult mai confortabil in incertitudine, se simtea mai bine in tristetea asta – poetica sau macar demna – se simtea bine sub sorii lui artificiali studiind felurile in care poti imparti lumea in bucatele minuscule de nimic.

In papucii lui uriasi de casa bantuia prin camere – completat discret datorita unor prieteni cu un halat pufos albastru – uneori cu o carte, pe care nu o citea oricum, alteori doar suspinand alene si plictisit asteptand, in esenta, sa moara.

Seara asta era altfel inca, era altfel pentru ca de dimineata ii sunase telefonul si la capatul celalalt al apelului era o surpriza.

Nu prea mai fusese surprins demult, George, poate chiar nu fusese niciodata.

Nu neaparat pentru ca George era intuitiv, desi era si asta, ci pentru ca asteptarile lui despre umanitate erau de asa natura inca micile galaxii care roiau in jurul sau nu reauseau niciodata sa le depasasca.

Acum insa acel telefon il tulburase.

Fluturi demult morti isi bateau aripile lor scheletice in stomac, gura i se usca mai des, ochii ii lacrimau usor si fara motiv (poate, lumina slaba…) si ii transpirau mainile.

Obisnuita tolaneala fusese inlocuita de o neliniste, de o suspiciune, ca o zbatere violenta a viscerelor anuntand o furtuna in micutul sau cimitir.

S-a straduit mult sa inteleaga de ce l-ar fi sunat, de ce acum, de ce asa, dar la telefon interlocutorul nu a vrut sa-i raspunda.

Stia sigur ca ea plecase, ca o impinsese, ca nu mai era dar acum, peste aceasta piramida de axiome se ivise o eclipsa, ca o minune care ar convinge pe oricine ca piramida merita daramata.

Isi privea mana deasupra lampii, semi-transparenta si simtea ca si el e la fel, ca nu poate fi vazut decat ridicat deasupra luminii, scuturat de intuneric ca doar atunci cineva l-ar vedea cu adevarat, altfel decat prins in neputinta.

In timp ce caldura ii invada corpul se auzi un sunet, era soneria de la intrare.

Radu era in fata usii.

sange dulce

October 31st, 2007

Cum putea oare Finca sa miroasa a dulce? Adica, bun, exista mirosuri si mirosuri, unele mai interesante, altele mai putin interesante, dar toate aveau totusi o oarecare coerenta, o substantialitate, o derivatie.

Uite scorcisoara. Mama pune scorcisoara in cafea si scorcisoara aia miroase a scorcisoara, nu miroase a mama si nici a bine, la modul general.

Dar Finca mirosea a dulce la modul cel mai general, in sensul gumos si impenetrabil al tortului necopt si al vaniliei la plic si al parfumului vechi al mamei, in toate sensurile imaginabile si in nici un sens in acelasi timp.

Mai arata si ciudat, alb si moale si bucalat ca un fel de bezea vie pe care toti parintii o iubesc instantaneu si toti profesorii si-o doresc drept accesoriu animat in clasele lor.

Si iata-l pe George, intr-un tufis, langa Finca-de-turta-dulce si Titi-cel-cu-un-singur-maieu (avea mai multe, dar aratau toate la fel), nevoit sa inhaleze revoltatorul miros de dulce al baietelului pe care se straduise un an de zile sa-l evite drept coleg de banca.

Lui Finca i se spunea asa pentru ca avea probleme in a pronunta cuvantul Fiindca.

In mod normal un copil de 10 ani nu foloseste tocmai des acest cuvant dar cumva intregul micro-cosmos in care se plimbau el, George si Titi aflase intr-o zi cat de adorabil era baietelul blond si dulce cand pronunta inutilul cuvant si de atunci devenise ocupatia preferata a tuturor rudelor sale (ba chiar a tuturor adultilor vii de pe o raza de 20 de kilometri) sa-l roage pe Finca sa spuna Fiindca.

Popularitatea castigata prin metode atat de josnice il calca pe nervi pe George, altfel un obisnuit al atentiei excesive de cand ceruse sa primeasca cadou de ziua lui o carte de matematica, in loc de o bicicleta ca orice alt copil.

Si iata-l acum pe George, viitor licean, viitor student, viitor contabil, viitor barbat insurat si suparat, intr-un tufis cu vedeta pop a vremii sale, Finca-de-turta-dulce.

Expeditia fusese organizata de George in scopuri destul de insidoase. Pe George il deranja faptul ca nu era privit cu seriozitate, ca nu i se cerea parerea despre dezbaterile de la televizor, ca era trimis in camera lui cand venea seful politiei in vizita la parinti si in general il deranja ca avea 10 ani si nu ,sa zicem, 19 sau p-acolo.

Tinta era un copil de la scoala rivala, un baietel despre care se auzea ca e foarte destept si care ii adusese unei profesoare o floare de pe un ghetar. Cum reusise sa ajunga pe un ghetar si sa mai gaseasca si o floare pe el, nimeni nu prea stia, variante erau multe, de la simplu trucaj organizat de parinti pana la o neobisnuita aptitudine alpinistica.

Cert e ca George il gasea a fi un rival de temut si ca planul lui era de a-i arunca o piatra in bicicleta exact in fata casei sale, umilindu-l in mod evident si castigand astfel fara indoiala razboiul tacut dintre scolile lor si cel personal dintre geniul in matematica si alpinistul amator.

Finca si Titi au acceptat imediat sa se implice in planul diabolic mai mult pentru ca si ei ca si George se simteau prea draguti, prea iubiti, prea protejati si isi doreau ca niste mici pradatori protejati de haita sa lupte si ei un pic cu turma de antilope (plus ca George era un pic mai mare si ii amentisase cu bataia).

“Scart – scart – scart…”

Bicicleta nu era tocmai nemaipomenita, era o vechitura trista pe care copilul o primise de la un bunic.

Cand ajunse acasa i se paru ca un tufis era mai mare decat trebuia, ba chiar ca se si misca un pic dar nu investiga problema mai in amanunt.

“Swooooooosh…”

Piatra il lovi pe Radu chiar in cap si sangele ii siroia incetisor pe fata cand George alerga in mare viteza pe mijlocul strazii, inspre casa lui.

Aparent Finca avea o mica problema cu ochii, problema nedescoperita pentru ca toate notele lui era bune si castigate doar pentru pronuntarea cuvantului care ii devenise nume.

Radu nu a inteles niciodata motivele atacului terorist, dar cum Titi fusese ultimul dintre cei trei care o taiase la fuga deduse in mod eronat ca el fusese capul rautatilor si petrecu circa 8 ani intr-o nesfarsita campanie de razbunare care a sfarsit prin a convinge familia lui Titi sa se mute in Indonezia, la niste rude.