nuca de cocos

“Hmm…”

“Hmm?”

“Da, hmm…”

“O sa scap? Adica, nu pare foarte grav. E foarte grav? Nu doare sa stiti!”

“Greu de zis cat de grav e. Poate ar fi bine sa imi povestiti totul de la inceput.”

“Bine, dar inceputul e atat de departe acum.”

“Cand eram mai mic, poate adolescent, nu sunt sigur, eram convins ca pot zbura. Cateodata, in timp ce mergeam pe strada, imi incordam usor muschii picioarelor si parca ma ridicam un pic in aer, parca oasele mi se goleau si pentru o secunda ma separam de lume exact cum se desparte uneori visul de realitate, imperceptibil dar cumva concret, intens.”

“Devenisem atat de convins ca pot zbura incat anticiparea momentului in care voi decola in sfarsit, cu bratele intinse intr-o imbratisare a zenitului imi ocupa mai tot timpul. Oricum nu aveam multi prieteni, iar pe putinii pe care ii aveam ii ignoram pentru ca eram ocupat sa privesc cand in sus la cer, cand in jos la picioarele mele, anticipand curios momentul in care nu voi mai fi nevoit sa privesc decat in jos, doar spre pamantul indepartat.”

“Hmm…”

“Si apoi totul s-a terminat la fel de inexplicabil cum a inceput.”

“Intr-o zi ma barbieream si brusc mi-am dat seama ca nu mai pot zbura. Senzatia de usurime, de translatie, de imponderabilitate a fiintei disparuse. Oricat as fi incercat sa ma ridic pe varfuri nu ma mai desparteam de cleiul care ma tinea lipit de lume, nu mai detasam, eram acolo, in prezent, in secunda, fixat de forte nevazute.”

“Au trecut ani, mi-am gasit o meserie, sunt inginer aeronautic, si intr-o zi m-am casatorit cu femeia pe care o iubeam si o iubesc.”

“Numele ei este Beatrice.”

“Si aseara eu si Beatrice am aflat ca atunci cand suntem impreuna putem zbura.”

“S-a intamplat cand ea m-a atins pe obraz inainte sa ma sarute. In timp ce isi misca mana pe obrazul meu simteam cum micile terminatii nervoase din barba mea reactioneaza la atingerea ei, o sarbatoresc in felul lor vesel si endorfinic, eram protejat si fericit si incepusem sa plutesc.”

“La inceput ea nu a inteles prea bine ce se intampla, dar atunci cand s-a apropriat sa ma sarute, eram deja la cam un metru in aer, si sarutul nostru strapungea suficient de clar nervurile care ne defineau locul in timp ca sa putem pluti in siguranta.”

“Hmm…”

“Asta seara era inauntrul meu si eu in al ei cand am plutit dincolo de pat si casa si peste orasul rece si inzapezit. Ne-am invartit ca un fus prin mijlocul tacerii si am coborat prin cortexul pietrificat al visului si ne iubeam si fiecare fulg era viu langa noi si ne purta calea in zborul nostru.”

“Cand imbratisarea s-a terminat, s-a terminat si zborul si am cazut pe acoperisul asta. Cred ca e cladirea unei banci, nu-i asa?”

“Da, asa e.”

“Beatrice a cazut cred vis-a-vis pe cladirea aia neagra, mi-a facut cu mana in timp ce cadea si mi-a zambit. Cand ajungeti la ea poate ii dati un ceai de zmeura, e favoritul ei.”

“Sotia dumneavoastra e deja acasa, ea ne-a trimis sa va cautam aici.”

“Aha, credeti ca as putea sa plec si eu atunci?”

“Hmm…”

Laura s-a nascut 9 luni mai tarziu. Parintii ei nu au mai zburat niciodata.

Comments are closed.