lumina intrerupta

Cateodata te gandesti la cele mai ciudate lucruri.

Te gandesti la zgomotul aparte pe care il face nisipul prins intre dinti, la acel sunet cristalin si subred, strain de orice alt sunet si insotit de senzatia saratului extrem, a saratului absolut si dezgustator.

Te gandesti la felul in care sangele devine lipicios si rece imbibat in tricoul tau vechi si la felul in care in care o atingere usoara, delicata, aprinde in feluri nenumarate senzatii de durere acolo unde te astepti mai putin.

Dupa asta te gandesti la ochiul care te doare si cu care vezi din ce in ce mai putin, fara sa stii exact de ce.

La palcul de umbre care iti joaca acum in privire si la cat de usor e sa nu iti pese ca ti se stinge lumea in jur.

Poate ca te gandesti la fanta de lumina din portbagaj, aceea unica lumina din intuneric care insemna pentru tine tot, speranta si viata si un posibil viitor.

Iti amintesti mainile legate, iti amintesti cat de adanc iti cobora in inima aceea usturime, cum iti circula prin vene, oprindu-se aici si dincolo si izbucnind brutal de fiecare data cand masina depasea un pietroi mai mare.

Te gandesti la glasul pescarusilor si la felul in care te-ai simtit cand te-ai hotarat ca ti-a venit sfarsitul, cand ai decis ca urmatoarea data cand fanta de lumina se va transforma in zid de lumina va fi ultima oara cand vei respira aerul lumii pe care deja o uitasesi, atat de usor.

Te gandesti ca nu ai inteles cum de s-a dechis singur portbagajul si iti amintesti cat de sufocanta era frica, cum te tinea din a te misca, inghetat si neputincios, chircit in portbagajul care delimita universul de resemnare caruia te dedicasesi.

Si totusi ai invins frica, te-ai ridicat, cu mainile legate si rana plina de sange lipicios si ai privit salbatic si subred in zare, cautand sfarsitul pe care il anticipasesi in atatea feluri.

Te-ai ridicat dar tot ce ai gasit a fost o plaja pustie si un cer gri albastru, sfintit de un aer rece si taios care batea prin tine ca un fior.

Ai reusit sa-ti desfaci legaturile de la maini frecandu-le de marginea masinii si te-ai regasit liber.

Cateodata te gandesti la cele mai ciudate lucruri.

Te gandesti la drumul lung si la incredere, la increderea ciudata pe care o poti avea atunci cand intuitia da gres atat de cumplit, atat de definitiv incat te intrebi daca nu cumva nu erai tu cel care te locuia atunci ci altcineva, cu alta experienta si alt glas.

Te gandesti din nou la durere si cum ea explodeaza in capul tau, la pumni si la innegurare si din nou la durere, ca o tema insotitoare a tuturor amintirilor si gandurilor tale, ca un fundal indisolubil de cine esti si cine erai.

Te gandesti la fanta de lumina si cum se legana ea in sus si in jos, punctata de nopti si frig, cum te-ai scufundat si cum te-ai predat.

Cum te-ai murdarit si cum te-ai insetat, cum ai plans si cum ai strigat, stiind intotdeauna ca tot ce strigi e sfarsitul, e zidul de lumina care ar fi pus capat intrebarilor si ar fi incununat noua intuitie capatata, de noul tu, cel resemnat si condus doar de o fanta de lumina.

Dar esti singur intre marile de plumb si nu iti poti opri mintea nici macar un pic, nu mai poti striga si nici plange si nici zbura cu privirea alaturi de un pescarus.

Gasesti o cutie de ananas desfacuta si semnele trecerii unor oameni.

Stii din vremea drumului tau ce spun semnele si intelegi ce s-a intamplat si de ce tu ai inca un viitor de pierdut.

Intelegi ca fiecare prada e mai mica decat urmatoarea si ca fanta ta de lumina e glasul sperantei pe care nu o are altcineva.

Te asezi pe nisip si auzi straniul zgomot al nisipului intre dinti.

Iti verifici rana si vezi ca a inceput sa se cicatrizeze.

Traiesti, in mod imposibil si daca ar mai exista putere pentru asa ceva in tine, miraculos.

Adormi pe nisipul rece in zgomotul valurilor, doborat de timp si de universul tau gri.

Te gandesti la cele mai ciudate lucruri, zbori in vis intre tot si nimic si te opresti doar cand revezi fanta de lumina pe care o stii prea bine si o strabati, cu acel curaj care te-a facut sa strigi pe drumul lung, o strabati pana la capat si ea pare infinita dar candva, dupa un zbor nesfarsit iesi in capatul celalalt si ai mana inclestata in nisip.

Te trezesti stiind ca ai ales, ca vei afla.

Te ridici si incepi sa urmaresti pasii, lumea e neclara si plina de umbre dar nu vei lasa disperarea sa o stinga de tot, cat timp mai vezi, cat timp sangele e uscat, vei opri disperarea din a castiga, vei opri lumina din a se stinge.

Comments are closed.