strigat

Se priveau in jungla tarzie, incolonata in culori pestrite, mirosind ca intotdeauna a decazut si pericol mortal dar in acelasi timp dulce si patrunzator, un miros ca un gust care ramane in spatele limbii, intr-un loc secret, pe care uneori il mai poti atinge cu limba, daca te straduiesti un pic.

Pasarile cantau toate diferit dar in acelasi glas unic, ca o rezonanta mai degraba, facand copacii sa isi scuture apa de care erau perpetuu plini.

Casuta nu avea pereti si ar fi fost foarte greu sa spui ca are acoperis, parea la fel de smulsa padurii pe cat data inapoi ei si intre cei 4 stalpi care ii delimitau spatiul putea sa incapa la fel de bine alt loc decat acela precum se putea ca ei sa dispara si sa ramana doar intinderea infinita a junglei, devoratoare si flamanda.

In timp ce el privea ca de obicei in sus, in sus precum facea de fiecare data cand el era stingher si incerca sa descifreze printre lumini si umbre o cale, o cale care nu exista oricum, nu pentru el sa fie gasita, ea se oprea si desfacea tacticos bananele din ciorchine, numarandu-le in acel fel poetic in care izbutea ea sa faca orice.

Cateodata se auzeau in zare tipetele oamenilor din tribul de langa rau, se obisnuisera cu ei si deja incepeau poate sa inteleaga cate ceva sau cel putin sa-si imagineze ca stiu cand are loc un eveniment trist sau fericit.

El mai ales era convins ca descoperise cuvantul lor pentru peste si ii studia adesea, cu ochii mijiti, printre flacari, frunze si caldura pamantului pentru a cerceta daca victorios cineva revenea tipand cuvantul cu un peste in mana, de la rau.

Cand noaptea se inchidea in sine si mai mult ei adormeau de obicei imbratisati, ea cu picioarele in jurul mijlocului lui si privind in zare, peste capul lui, in timp ce el se strangea ca o minge si cumva se arunca in ea, in haul ei poetic.

In noaptea aceea, printre soaptele padurii si cantecul incolonat al pasarilor privirea pisicii insa o tulbura nespus pe ea.

Era poate intensitatea sufocanta a ochilor jaguarului, era poate culoarea lui care parea topita din intuneric, erau poate ghearele care se ghiceau doar pe ramura tremurand.

Dar ceva s-a miscat, invizibil, in ea in clipa aceea, s-a miscat intr-o directie inexplicabila lui si a stat acolo, doar cale de o respiratie suficient cat sa exclame scurt ceva, cat sa il aproape trezeasca, cat locul lor sa se intinda dintr-o data pentru o clipa dincolo de orizont.

De fiecare data cand el pleca in padure ea se gandea la privirea aceea sufocanta, respiratia i se oprea in loc ca si cum putea sa respire in acele momente si altcumva, direct din inima, direct prin piele, expulzand toata acea caldura ca o exhalatie teribila.

Gandul crestea in ea teribil si ametitor si cand il lua in brate simtea ca atunci cand el cade, cade fara sa se mai opreasca, cade pana la capatul lumii ei, care se muta constant acum, se muta odata cu el, ca si pentru a nu o prinde niciodata.

Intr-o noapte ploioasa, s-au plimbat strecurandu-se printre picaturile enorme de apa si adapostiti sub un copac ea a cautat adanc in el explicatia pentru mutarea invizibila dar nu a vazut nimic nou, era tot el si stia, fara indoiala, ca era locul pentru ei si ca toate tipetele celor de langa rau erau la fel de straine ca orice alt loc ar fi putut fi.

Cand s-au intors, uzi pana la piele si tremurand, patul plutea in aer, rotindu-se incet, ca o pasare gigantica metalica si sub el cresteau flori, cele mai frumoase flori vazute vreodata de ochii cuiva.

S-au privit muti si neintelegand si ea nu a putut decat sa planga, cu lacrimi sarate si foarte fierbinti care ii cadeau pe piept in timp ce el privea iarasi in sus, in sus deasupra patului plutitor.

 

Comments are closed.