sacadat

“Poate ca ai fost tu” mi-am spus privind prin geamul murdar care ne despartea de continentele care se succedau grabit prin fata noastra.

“Poate ca ai fost tu” mi-am spus incercand sa suprapun reflexia fetei mele peste cea a fetei tale ca intr-o sincronizare perfecta a momentului dar miscarea trenului nu imi dadea voie, ne apropiam la fel de des pe cat ne indepartam ca intr-un dans neinteles dar perfect in ritmicitatea lui.

Si mi-am trecut mana prin parul lung si am simtit fiecare fir in parte ca un pestisor arcuit printre degetele mele stralucitor si limpede piscandu-ma inainte de a muri in timpul nestins si in timp ce faceam asta simteam acid pe fata ca tu zambesti.

Dar nu zambeai.

Priveai dureros prin mine si desi puteam oricand sa nasc din nimic o lume in care sa stam impreuna departati de tot tu o preferai pe asta si in sacadarea drumului ne pierdeam unul de celalalt ca niste note muzicale intr-o partitura fara sens.

Si am glumit si am spus lucruri intelepte si desi mi s-a parut ca e o flacara acolo care incalzeste frigul pe care il taiam cu mana de fapt era doar stralucirea soarelui prin geam care intra intre noi ca un zid de lumina pe care ne cataram infinit fara sa mai putem cobori.

Uneori mi se parea ca drumul nu a inceput nicaieri desi stiam de unde venim si ca nu va duce nicaieri desi stiam unde merge si mana ta imi era subiect pentru mii de ganduri in timp ce o invarteam abil in minte si in jurul fetei mele imaginandu-mi feluri in care atingerea ei moale ar putea fi simtita si de fapt, cred, te speriam cu zambetul meu incert.

Undeva in spatiul dintre nicaieri am ajuns intr-o padure si s-a deschis usa compartimentului si au intrat 2 batranei.

Aveau parul alb si pielea lor zbarcita era un drum de canioane selenare si am stiut ca te-ai gandit la moarte si cenusa cand i-ai privit prima oara si am fost macar o data fericit ca tacerea dintre noi e tot ce aveam mai bun.

Cand au inceput sa-ti vorbeasca am vazut ca te-ai crispat si mi-ai cerut ajutorul prefacandu-te ca stiu mai bine de ce lumea s-a spart in atatea cioburi printre care alergam sacadat acum cu acest tren timid si trist.

Dar nu stiam ce sa le spun decat ca iata, ii pot face sa uite tot daca se uita in ochii mei si numara pana la 10 si ca daca aleg acest drum nu se mai pot intoarce de pe el si ca desi totul va avea sens, vor stii intotdeauna ca nu e sensul lor, e sensul dat de un barbat cu plete, candva intr-un ritm sacadat sinonim cu moartea.

Si au spus nu, nu vor.

Trenul alerga in continuare printre franjurile si jumatatile de luna cazute pe pamant si calca din cand cu rotile sale rubinii si inghetate cadavrele sperantelor noastre.

Si m-am ridicat si am iesit din compartiment, si puteam vedea noaptea care se ridica peste zi incet si dramatic cu ritmul ei desincronizat de asteptarile mele si m-am imbratisat cu ea si sper ca erai geloasa macar un pic in timp ce o aveam printre gaurile din inima ca un suflu de racoare care goleste raul dintr-o camera.

Dar la intoarcere nu mai erai in cabina.

Te-am cautat prin toate vagoanele si am strigat si spre rusinea mea cred ca am si lacrimat cand am batut cu pumnul in peretele sau metalic.

Drumul era in continuare gol si punctat doar de ocazionala stea cazatoare pe care copiii incercau sa o prinda cu mainile scoase in afara geamurilor, ca niste cersetori de lumina.

Abia la prima oprire am putut cobori stiind in cel mai adanc colt al fiintei ca daca vreodata o sa te regasesc acolo o sa fie.

Si am inchis ochii cand vantul trenului decoland spre nicaieri m-a ranit si printre genele innegrite te-am zarit.

Am numarat pana la 10.

Comments are closed.