nu deschide cutia

Isi privi mainile pline de pamant, erau negre, foliculi de noroi infipte sub unghii, amestecate cu sange pe ici pe colo.

Se sterse pe pantalonii albastri si stranuta.

Stralucea in fata farurilor, aprins ca o stea de jucarie, inecat in negru rosiatic si simti mirosul ierbii si taria pamantului in plamani cand trase primul fum de tigara.

Erau 2 cadavre in fata lui, doua femei, ambele omorate, ar spune daca ar fi intrebat, curat, o lovitura directa, cinstita poate, la cap.

Nu avea neaparat regrete, dar ceva il macina totusi in acel loc din creier in care se hotarase cu multa vreme, cand furase prima oara un fursec de la bunica, ca ar fi locul unde avea spasme raul din sufletul lui.

Il macina precis, cumva exact, pe nervuri si vene care aveau o fizicalitate aparte si ii incalzeau toata fata strapunsa de lumini si intuneric.

Totul incepuse in urma cu trei ani si doua zile.

Roger avea o bicicleta ruginita, mostenire de la o ruda nespecificata, acel fel de bicicleta care e lasata ne-legata in fata barurilor pentru ca nu mai are valoare pentru hoti, acel fel de bicicleta care are acum o culoare mai putin legata de o vopsea si mai mult de frunzele si pamantul atinse de ea in zeci de ani.

Acel fel de bicicleta pe care mai merg doar oamenii saraci.

Roger era un astfel de om si tot ce ii ramasese in viata, dupa moartea mamei care il intretinea, era padurea.

Nu era a lui, cu adevarat, dar nu era nici a altcuiva, era o proprietate in devalmasie, i s-ar fi spus, daca ar fi intrebat, dar adevarul e ca in multe feluri era a lui si asta stiau si cei din sat si asta stia si el.

Si in padurea intunecata Roger isi toca asfintitul si apunea vizibil si accelerat, grabit sa moara si sa termine cu obositoarea plimbare cu bicicleta care ii era metafora existentei.

Totul pana in ziua in care a zarit obiectul lucind sub niste vreascuri.

Era o cutiuta, nu mai mare decat o cutie de pantofi, dar metalica si cu o proprietate care il va mira intr-un fel niciodata intalnit pe Roger.

Avea un maner, de maner era legata o jumatate dintr-o pereche de catuse iar inauntrul cercului metalic ramas era o mana, taiata imediat deasupra incheieturii.

Greu de descris emotia pe care prezenta mainii i-a provocat-o lui Roger.

In primul rand trebuie spus ca i-a provocat foame.

Vederea cartilagiului dezgolit, a carnurilor semi-putrezite si aproape amestecate in substanta cernoziomului din jur i se parea teribil de apetisanta, ca si cum o inima arzand si plina de sange plutea deasupra pamantului, asteptand sa fie muscata ca o prajitura deliciosa, ca un timp al fericirii.

Era de fapt prima oara in viata cand lui Roger i se intampla ceva si foamea, foamea care ii ardea gatul era foamea de a muri in clipa aceea, de a se scufunda in ceva-ul nou creat care era un sens mai consistent decat avusese vreodata.

Si totusi, si totusi foamea exista si capatase o viata insasi, dincolo de petrecerea momentului si trebuia sa afle mai mult sa stie ce era in cutie, de ce era acolo.

Dar Roger nu facuse in viata lui nimic, nimic mai mult decat sa isi schimbe lantul de la bicicleta si nimic mai mult decat sa se culce la loc noaptea si iata-l acolo, in mijlocul evenimentelor, viata trecand de la un strop de izvor la dimensiune de cascada in jurul lui, furioasa si repede, cerandu-i actiuni pe care nu le stia a face.

Asa ca alese sa se predea si sa mearga inapoi acasa, pentru a gandi un plan, pentru a afla el, pentru el, ce ar fi oare de facut cu cutia.

Isi petrecu urmatoarele saptamani cercetand in jur, vorbind cu politistul din sat “oare ce ar fi daca ar gasi cineva ceva in padure, n-ar fi ceva special? ha ha ha! sigur ca ar fi”, vorbind cu preotul “of ce e si cu copii aia care tot alearga prin padure…” dar cea mai lamuritoare discutie a fost cu bibliotecarul din sat.

Tanarul acela pasionat de carti politiste i-a spus ca orice obiect pierdut poate fi declarat al gasitorului daca a trecut suficient timp de la pierderea lui.

“Cat ? Cat ? Cat timp pana e al tau??”

“Depinde de la stat la stat, cred totusi ca 3 ani”

Si asa incepu lunga perioada de pelerinaj a lui Roger in padure.

Zi de zi timp de 3 luni calatori aproape zilnic – in afara de zilele cu viscol si cele in care vreo boala il fixa in pat – in padure pentru a-si vedea comoara.

Mana aproape disparuse dupa 2 ani, mancata de ganganiile padurii, doar niste oase negricioase desenand o forma perfect arsa in mintea lui Roger, cutia nu mai lucea de multa vreme, inrosita de vreme.

Era intr-un astfel de pelerinaj cand le vazu prima oara pe cele doua femei.

Mama si fiica ? Aproape sigur, de varsta diferita si la fel de sarace ca el, umbland degeaba prin padure, cea tanara cu o crenguta subtire in mana, cea batrana tragand usor piciorul stang dupa ea.

Si acum se apropiau de locul in care se afla cutia lui.

De ce ? De ce acum ?

Nu ii venea in cap o promisiune mai buna sau un adresant mai reusit, asa ca promise in mintea lui oricui ar asculta ca ii va da, ii va lasa undeva, bicicleta daca femeile alea doar vor merge in alta parte, e o padure mare, oriunde era in regula, doar nu acolo, nu langa cutia lui, nu acum, nu cand era atat de aproape de a o avea, de a fi a lui.

Dar nu, ele se tot apropiau.

Reusi sa le alunge in prima zi alergand prin padure si tipand cuvinte care i se pareau dezgustatoare.

Ele rasera dar totusi plecara, cea tanara doar dupa ce aruncase cu crenguta ei in el.

In aceea noapte Roger gasi dupa dulapul din bucatarie toporul pe il folosise pe vremea cand mama ii cerea sa taie lemne.

Nu era ascutit dar era mare si greu si undeva in lama se mai citeau urme sangerii care ii dezvaluiau un caracter al fiintei aproape de gandul care il bantuia pe Roger in noaptea  neagra.

Orice viata trebuie sa duca undeva, orice asteptare sa nasca ceva.

A doua zi se porni spre padure, isi lua pantalonii albastri si toporul – mai privi o data spre casa, stiind in adancul sau ca inima nu ii mai este.

Comments are closed.