cadoul fara borcan

Era un cap mic de maimuta.

De fapt, majoritatea maimutelor au capul mic si acum ca se gandea un pic, capul pe care il tinea in mana nu era neaparat foarte mic.

Procesul de mumificare prin care trecuse parca il micsorase totusi cat de cat.

Radu se tot intreba daca are vreun gust, daca un cap de maimuta murat seamana vreun pic la gust cu castravetii pe care ii facea mama lui toamna.

Era teribil de tentat sa incerce sa manance obiectul, dar nu putea, era un cadou.

Adevarul e ca Radu nu se pricepea deloc la ales cadouri (dar era in schimb genul de om care ar manca de curiozitate un cap de, sau poate chiar o, maimuta, asa ca avea si el calitatile sale).

Capul era singura amintire pe care o avea din perioada pe care o petrecuse intr-un sat dintr-o delta amazoniana.

Plecase acolo intr-o misiune vag stiintifica.

Cineva ii daduse niste carti de programare neuro-lingvistica (o tehnica prin care oamenii grasi, de pilda, se pot convinge pe sine ca nu sunt grasi pana cand intr-o zi pur si simplu nu mai sunt grasi, unii oameni i-ar zice wishful thinking stiintific) si Radu se hotarase sa neuro-programeze niste indivizi dintr-o cultura primitiva.

Se convinsese de asta mai mult pentru ca avea suficienti bani ca sa poata cumpara biletul de avion si pentru ca se plictisea teribil facand ceea ce facea el zi de zi.

Radu era psihologul de serviciu al unei companii care isi punea angajatii sa faca lucruri atat de crunte incat angajatii se sinucideau pe capete, se luase asadar decizia de a-i sorta pe aplicatii pentru joburi in asa fel incat cei cu inclinatii suicidale sa fie respinsi (sortarea consta in a intreba orice aplicant daca, la modul general, s-ar sinucide dintr-un motiv sau altul).

In satucul lui amazonian Radu s-a distrat de minune, mancarea (peste si fructe) era buna, a slabit cateva kilograme si a invatat sa recunoasca o gramada de plante.

Programarea neuro-lingvistica nici macar n-a mai incercat-o pentru ca in prima zi in sat seful satului i-a cerut cartile care contineau toate informatiile necesare si i-a oferit in schimb o sulita destul de draguta.

Ca orice tanar de varsta lui Radu a ales arma stralucitoare.

Seful satului a facut o casuta din cartile primite, casuta in care locuia mangusta lui (seful avea o frica teribila de serpi, asa ca avea tot timpul grija sa aiba o mangusta in preajma).

Si acum, dupa 3 ani de cand se intorsese, Radu vroia sa dea capul de maimuta, ultima lui legatura cu perioada aceea de facut nimic atat de grozava, unei fete.

Pe fata o chema Laura si cand a reusit in sfarsit sa ii spuna ceva, dupa 3 saptamani de vizite complet inutile la camera de urgenta a unui spital, cand i-a atins prima data bratul, toate celulele din corp i-au explodat si pentru o clipa a simtit ca se scurge ca un lichid si ca trebuie sa se incordeze teribil doar ca sa ramana legat intr-o fiinta.

Adevarul e ca Radu chiar nu se pricepea sa aleaga cadouri.

Comments are closed.