Archive for January, 2012

strigat

Sunday, January 29th, 2012

Se priveau in jungla tarzie, incolonata in culori pestrite, mirosind ca intotdeauna a decazut si pericol mortal dar in acelasi timp dulce si patrunzator, un miros ca un gust care ramane in spatele limbii, intr-un loc secret, pe care uneori il mai poti atinge cu limba, daca te straduiesti un pic.

Pasarile cantau toate diferit dar in acelasi glas unic, ca o rezonanta mai degraba, facand copacii sa isi scuture apa de care erau perpetuu plini.

Casuta nu avea pereti si ar fi fost foarte greu sa spui ca are acoperis, parea la fel de smulsa padurii pe cat data inapoi ei si intre cei 4 stalpi care ii delimitau spatiul putea sa incapa la fel de bine alt loc decat acela precum se putea ca ei sa dispara si sa ramana doar intinderea infinita a junglei, devoratoare si flamanda.

In timp ce el privea ca de obicei in sus, in sus precum facea de fiecare data cand el era stingher si incerca sa descifreze printre lumini si umbre o cale, o cale care nu exista oricum, nu pentru el sa fie gasita, ea se oprea si desfacea tacticos bananele din ciorchine, numarandu-le in acel fel poetic in care izbutea ea sa faca orice.

Cateodata se auzeau in zare tipetele oamenilor din tribul de langa rau, se obisnuisera cu ei si deja incepeau poate sa inteleaga cate ceva sau cel putin sa-si imagineze ca stiu cand are loc un eveniment trist sau fericit.

El mai ales era convins ca descoperise cuvantul lor pentru peste si ii studia adesea, cu ochii mijiti, printre flacari, frunze si caldura pamantului pentru a cerceta daca victorios cineva revenea tipand cuvantul cu un peste in mana, de la rau.

Cand noaptea se inchidea in sine si mai mult ei adormeau de obicei imbratisati, ea cu picioarele in jurul mijlocului lui si privind in zare, peste capul lui, in timp ce el se strangea ca o minge si cumva se arunca in ea, in haul ei poetic.

In noaptea aceea, printre soaptele padurii si cantecul incolonat al pasarilor privirea pisicii insa o tulbura nespus pe ea.

Era poate intensitatea sufocanta a ochilor jaguarului, era poate culoarea lui care parea topita din intuneric, erau poate ghearele care se ghiceau doar pe ramura tremurand.

Dar ceva s-a miscat, invizibil, in ea in clipa aceea, s-a miscat intr-o directie inexplicabila lui si a stat acolo, doar cale de o respiratie suficient cat sa exclame scurt ceva, cat sa il aproape trezeasca, cat locul lor sa se intinda dintr-o data pentru o clipa dincolo de orizont.

De fiecare data cand el pleca in padure ea se gandea la privirea aceea sufocanta, respiratia i se oprea in loc ca si cum putea sa respire in acele momente si altcumva, direct din inima, direct prin piele, expulzand toata acea caldura ca o exhalatie teribila.

Gandul crestea in ea teribil si ametitor si cand il lua in brate simtea ca atunci cand el cade, cade fara sa se mai opreasca, cade pana la capatul lumii ei, care se muta constant acum, se muta odata cu el, ca si pentru a nu o prinde niciodata.

Intr-o noapte ploioasa, s-au plimbat strecurandu-se printre picaturile enorme de apa si adapostiti sub un copac ea a cautat adanc in el explicatia pentru mutarea invizibila dar nu a vazut nimic nou, era tot el si stia, fara indoiala, ca era locul pentru ei si ca toate tipetele celor de langa rau erau la fel de straine ca orice alt loc ar fi putut fi.

Cand s-au intors, uzi pana la piele si tremurand, patul plutea in aer, rotindu-se incet, ca o pasare gigantica metalica si sub el cresteau flori, cele mai frumoase flori vazute vreodata de ochii cuiva.

S-au privit muti si neintelegand si ea nu a putut decat sa planga, cu lacrimi sarate si foarte fierbinti care ii cadeau pe piept in timp ce el privea iarasi in sus, in sus deasupra patului plutitor.

 

nespus

Wednesday, January 18th, 2012

Spuse el in timp ce rupea bucati din soare.

Spuse el in timp ce se topea in lumina si zidea cu stele cerul.

Spuse el in timp ce isi rodea lanturile cu dintii pana cand sangele ii curgea in valuri pe maini si pe piept confundandu-se cu razele.

Spuse el in timp ce lua foc pe dinauntru si pielea si carnea ii deveneau cenusa si cadeau in jurul lui pline de gratie si moarte.

Spuse el si isi micsoara palmele cat sa cuprinda lumi si le lua in el cat sa ii bata in inima suprafetele de apa si pamant si spuse el in timp ce ii fulgerau ochii peste intinderea neputintei.

Spuse el si cobori printre creaturi si oameni si animale ca un stalp de foc printre pietrele pierdute si spuse el in timp ce isi calea drumul printre invinsi.

Spuse el ca un capat de timp si privi spre casa cu regret in timp ce se inchidea ca o cochilie arzatoare si stralucitoare.

Spuse el glasuind spre toate tacerile din jur ca pentru a le smulge inapoi din inertia lor cosmica.

Spuse el privindu-se inapoi prin locuri si timp si mirandu-se de propria fire alungita peste intreaga fiinta.

Spuse el cautandu-se si pierzandu-se si orbecaind in prea multa lumina.

Spuse el inapoi prin cheile care ii invart inima si spuse el infruntand singuratatea.

Spuse el ca o soapta prin intuneric, ca o ultima strigare inainte de apusul vietii.

Spuse el in pline flacari, prinse intre capete ca aripi nebatute.

Spuse el – nespus.

sacadat

Saturday, January 14th, 2012

“Poate ca ai fost tu” mi-am spus privind prin geamul murdar care ne despartea de continentele care se succedau grabit prin fata noastra.

“Poate ca ai fost tu” mi-am spus incercand sa suprapun reflexia fetei mele peste cea a fetei tale ca intr-o sincronizare perfecta a momentului dar miscarea trenului nu imi dadea voie, ne apropiam la fel de des pe cat ne indepartam ca intr-un dans neinteles dar perfect in ritmicitatea lui.

Si mi-am trecut mana prin parul lung si am simtit fiecare fir in parte ca un pestisor arcuit printre degetele mele stralucitor si limpede piscandu-ma inainte de a muri in timpul nestins si in timp ce faceam asta simteam acid pe fata ca tu zambesti.

Dar nu zambeai.

Priveai dureros prin mine si desi puteam oricand sa nasc din nimic o lume in care sa stam impreuna departati de tot tu o preferai pe asta si in sacadarea drumului ne pierdeam unul de celalalt ca niste note muzicale intr-o partitura fara sens.

Si am glumit si am spus lucruri intelepte si desi mi s-a parut ca e o flacara acolo care incalzeste frigul pe care il taiam cu mana de fapt era doar stralucirea soarelui prin geam care intra intre noi ca un zid de lumina pe care ne cataram infinit fara sa mai putem cobori.

Uneori mi se parea ca drumul nu a inceput nicaieri desi stiam de unde venim si ca nu va duce nicaieri desi stiam unde merge si mana ta imi era subiect pentru mii de ganduri in timp ce o invarteam abil in minte si in jurul fetei mele imaginandu-mi feluri in care atingerea ei moale ar putea fi simtita si de fapt, cred, te speriam cu zambetul meu incert.

Undeva in spatiul dintre nicaieri am ajuns intr-o padure si s-a deschis usa compartimentului si au intrat 2 batranei.

Aveau parul alb si pielea lor zbarcita era un drum de canioane selenare si am stiut ca te-ai gandit la moarte si cenusa cand i-ai privit prima oara si am fost macar o data fericit ca tacerea dintre noi e tot ce aveam mai bun.

Cand au inceput sa-ti vorbeasca am vazut ca te-ai crispat si mi-ai cerut ajutorul prefacandu-te ca stiu mai bine de ce lumea s-a spart in atatea cioburi printre care alergam sacadat acum cu acest tren timid si trist.

Dar nu stiam ce sa le spun decat ca iata, ii pot face sa uite tot daca se uita in ochii mei si numara pana la 10 si ca daca aleg acest drum nu se mai pot intoarce de pe el si ca desi totul va avea sens, vor stii intotdeauna ca nu e sensul lor, e sensul dat de un barbat cu plete, candva intr-un ritm sacadat sinonim cu moartea.

Si au spus nu, nu vor.

Trenul alerga in continuare printre franjurile si jumatatile de luna cazute pe pamant si calca din cand cu rotile sale rubinii si inghetate cadavrele sperantelor noastre.

Si m-am ridicat si am iesit din compartiment, si puteam vedea noaptea care se ridica peste zi incet si dramatic cu ritmul ei desincronizat de asteptarile mele si m-am imbratisat cu ea si sper ca erai geloasa macar un pic in timp ce o aveam printre gaurile din inima ca un suflu de racoare care goleste raul dintr-o camera.

Dar la intoarcere nu mai erai in cabina.

Te-am cautat prin toate vagoanele si am strigat si spre rusinea mea cred ca am si lacrimat cand am batut cu pumnul in peretele sau metalic.

Drumul era in continuare gol si punctat doar de ocazionala stea cazatoare pe care copiii incercau sa o prinda cu mainile scoase in afara geamurilor, ca niste cersetori de lumina.

Abia la prima oprire am putut cobori stiind in cel mai adanc colt al fiintei ca daca vreodata o sa te regasesc acolo o sa fie.

Si am inchis ochii cand vantul trenului decoland spre nicaieri m-a ranit si printre genele innegrite te-am zarit.

Am numarat pana la 10.