Archive for February, 2011

pentru ca m-ai intrebat

Sunday, February 27th, 2011

Pentru ca m-ai intrebat, am sa-ti spun.

Vreau sa cresc din pamant ca o floare, sa-mi intind aripi de carne verde si sange de pamant, sa ma intind spre soare ocupand spatiul care ne desparte cu zbor si saritura in gol.

Vreau sa cad prin miezul lucrurilor ca o greutate de plumb invinsa de soarta in drumul ei spre capatul gravitatiei si vreau sa fiu magnetic atras de acest final.

Vreau sa rup din vraja colturi de hartie din care sa-mi fac carare si poteca umpluta cu cerneala, vreau sa merg pe ea lasandu-mi pasii sa-mi scrie povestea.

Vreau sa urc pe muntii mei de iarna si suspans pana in varful cerului crestat de nori si acolo sa pun o mana pe un varf de ac subtire cat linia dintre mine si tot ce mai e in viata.

Vreau sa ma despart in bucati pe care sa le arunc in jurul meu ca o apa vie si ele sa pluteasca precum balonase pline cu esenta mea in jur, ca un norisor si sa se sparga in cantec, fiecare o nota, care sa sune impreuna a viata si neputinta.

Vreau sa pun o pagina in cartea vietii in care tot ce sa fie scris e cuvantul acasa pentru ca acolo m-am nascut si acolo imi e tot ce mi-a ramas si sa plang pe acea pagina si sa o rup si tot ce sa ramana sa fie semnul foii in carte ca un martor nestiut.

Vreau sa tac o nesfarsire si sa vorbesc o lipsa de secunda suficient cat in contrastul asurzitor dintre cele doua sa pluteasca o vibratie de unda de lumina, ca o spargere a diminetii noaptea, ca o scufundare in lumina care sa spuna tot ce pot spune vreodata in o litera stacojie si vie.

Si vreau, mai mult decat orice, sa opresc totul in acest punct finit, in acest loc tridimensional si feroce, in acest loc de ziduri si gheata in care ma aflu, sa opresc totul inainte de a creste, samanta redevenita, din pamant, ca o floare.

acasa

Sunday, February 27th, 2011

Drumul lung de aur pe care mergi este drumul tau de flacari si durere, drumul lung de aur este drumul tau prin intunericul si vidul pe care le-ai zidit tu insuti.

Drumul lung de aur este facut din moleculele noptii si din atomii zilei, este glasuit de ceea ce speri si ridicat pe aripi stravezii deasupra cerului pentru ca in drumul tau frica de cadere sa iti fie gaj si calauza spre sfarsitul noptii si durerii.

Privind pe el in viata te vei intreba, de ce e alabastru si marmura si ceata neclara, de ce e mic si prea putin lat pentru pasirea ta, de ce e e plin de flori de sticla umplute cu sangele celorlalti, de ce iti sunt picioarele goale si pline de rani de la ciulinii galbeni ca niste sori care curg ca o ninsoare din cerurile inconjuratoare.

Nu acestea sunt intrebarile la care vei primi raspuns, ele sunt intrebarile ratacitorului si pierdutului, intrebarile glasului trist pe care il auzi ca un ecou atunci cand inima iti tresare si te opresti privindu-ti mainile goale ca un strain in propria ta inima.

Nu intrebandu-te vei scurta drumul tau de aur si nu uitandu-te in tine ii vei ajunge la destinatie.

Drumul tau de aur e acolo pentru ca pasii tai sunt scrisi in stele ca niste pasi serpuitori pe arcadele lumii si daca doar strangi un pic din ochi te vei oglindi in ele mai aivea decat ai facut-o vreodata, vazandu-ti calea si pacea intinse in fruntea-ti ca o ofranda nelumeasca din care sa te infrupti si sa te umpli.

Drumul tau de aur e faurit din toate piesele sparte ale uitarii si toate clipele in care ai fost vreodata atent, drumul tau de aur e sclipitor si tacut si indestulator si te va duce nu undeva ci inapoi in timp, inapoi in ceea ce erai inainte sa alegi ceva, inainte sa fi fost un accident si inainte sa tremuri de frica lumii in care credeai ca traiesti.

Opreste-te pe el si intinde bratele si apuca in imbratisarea ta toate rafalele de comete care picura in jurul tau, intinde bratele in aburul respiratiei tale, priveste cristalele cum se topesc in zbor, metafore pentru timpul pe care tocmai l-ai uitat.

Opreste-te si fi liber, liber de tine, de ceilalti si de glas si in asceza momentului urla cat poti tu de tare, urla cat sa spargi sangele ingeresc inchis in glastre si sa nasti o lume noua, o mie de lumi aprinse in foc si plasma toate plutind in jurul tau, la distante imposibile dar exacte, asezate matematic fericit pentru eternitate.

Drumul tau de aur e singurul drum pe care il vei stii vreodata cu adevarat si singurul pe care pasii iti vor fi siguri si calzi pe suprafata lui.

E drumul tau spre acasa.

nu deschide cutia

Wednesday, February 23rd, 2011

Isi privi mainile pline de pamant, erau negre, foliculi de noroi infipte sub unghii, amestecate cu sange pe ici pe colo.

Se sterse pe pantalonii albastri si stranuta.

Stralucea in fata farurilor, aprins ca o stea de jucarie, inecat in negru rosiatic si simti mirosul ierbii si taria pamantului in plamani cand trase primul fum de tigara.

Erau 2 cadavre in fata lui, doua femei, ambele omorate, ar spune daca ar fi intrebat, curat, o lovitura directa, cinstita poate, la cap.

Nu avea neaparat regrete, dar ceva il macina totusi in acel loc din creier in care se hotarase cu multa vreme, cand furase prima oara un fursec de la bunica, ca ar fi locul unde avea spasme raul din sufletul lui.

Il macina precis, cumva exact, pe nervuri si vene care aveau o fizicalitate aparte si ii incalzeau toata fata strapunsa de lumini si intuneric.

Totul incepuse in urma cu trei ani si doua zile.

Roger avea o bicicleta ruginita, mostenire de la o ruda nespecificata, acel fel de bicicleta care e lasata ne-legata in fata barurilor pentru ca nu mai are valoare pentru hoti, acel fel de bicicleta care are acum o culoare mai putin legata de o vopsea si mai mult de frunzele si pamantul atinse de ea in zeci de ani.

Acel fel de bicicleta pe care mai merg doar oamenii saraci.

Roger era un astfel de om si tot ce ii ramasese in viata, dupa moartea mamei care il intretinea, era padurea.

Nu era a lui, cu adevarat, dar nu era nici a altcuiva, era o proprietate in devalmasie, i s-ar fi spus, daca ar fi intrebat, dar adevarul e ca in multe feluri era a lui si asta stiau si cei din sat si asta stia si el.

Si in padurea intunecata Roger isi toca asfintitul si apunea vizibil si accelerat, grabit sa moara si sa termine cu obositoarea plimbare cu bicicleta care ii era metafora existentei.

Totul pana in ziua in care a zarit obiectul lucind sub niste vreascuri.

Era o cutiuta, nu mai mare decat o cutie de pantofi, dar metalica si cu o proprietate care il va mira intr-un fel niciodata intalnit pe Roger.

Avea un maner, de maner era legata o jumatate dintr-o pereche de catuse iar inauntrul cercului metalic ramas era o mana, taiata imediat deasupra incheieturii.

Greu de descris emotia pe care prezenta mainii i-a provocat-o lui Roger.

In primul rand trebuie spus ca i-a provocat foame.

Vederea cartilagiului dezgolit, a carnurilor semi-putrezite si aproape amestecate in substanta cernoziomului din jur i se parea teribil de apetisanta, ca si cum o inima arzand si plina de sange plutea deasupra pamantului, asteptand sa fie muscata ca o prajitura deliciosa, ca un timp al fericirii.

Era de fapt prima oara in viata cand lui Roger i se intampla ceva si foamea, foamea care ii ardea gatul era foamea de a muri in clipa aceea, de a se scufunda in ceva-ul nou creat care era un sens mai consistent decat avusese vreodata.

Si totusi, si totusi foamea exista si capatase o viata insasi, dincolo de petrecerea momentului si trebuia sa afle mai mult sa stie ce era in cutie, de ce era acolo.

Dar Roger nu facuse in viata lui nimic, nimic mai mult decat sa isi schimbe lantul de la bicicleta si nimic mai mult decat sa se culce la loc noaptea si iata-l acolo, in mijlocul evenimentelor, viata trecand de la un strop de izvor la dimensiune de cascada in jurul lui, furioasa si repede, cerandu-i actiuni pe care nu le stia a face.

Asa ca alese sa se predea si sa mearga inapoi acasa, pentru a gandi un plan, pentru a afla el, pentru el, ce ar fi oare de facut cu cutia.

Isi petrecu urmatoarele saptamani cercetand in jur, vorbind cu politistul din sat “oare ce ar fi daca ar gasi cineva ceva in padure, n-ar fi ceva special? ha ha ha! sigur ca ar fi”, vorbind cu preotul “of ce e si cu copii aia care tot alearga prin padure…” dar cea mai lamuritoare discutie a fost cu bibliotecarul din sat.

Tanarul acela pasionat de carti politiste i-a spus ca orice obiect pierdut poate fi declarat al gasitorului daca a trecut suficient timp de la pierderea lui.

“Cat ? Cat ? Cat timp pana e al tau??”

“Depinde de la stat la stat, cred totusi ca 3 ani”

Si asa incepu lunga perioada de pelerinaj a lui Roger in padure.

Zi de zi timp de 3 luni calatori aproape zilnic – in afara de zilele cu viscol si cele in care vreo boala il fixa in pat – in padure pentru a-si vedea comoara.

Mana aproape disparuse dupa 2 ani, mancata de ganganiile padurii, doar niste oase negricioase desenand o forma perfect arsa in mintea lui Roger, cutia nu mai lucea de multa vreme, inrosita de vreme.

Era intr-un astfel de pelerinaj cand le vazu prima oara pe cele doua femei.

Mama si fiica ? Aproape sigur, de varsta diferita si la fel de sarace ca el, umbland degeaba prin padure, cea tanara cu o crenguta subtire in mana, cea batrana tragand usor piciorul stang dupa ea.

Si acum se apropiau de locul in care se afla cutia lui.

De ce ? De ce acum ?

Nu ii venea in cap o promisiune mai buna sau un adresant mai reusit, asa ca promise in mintea lui oricui ar asculta ca ii va da, ii va lasa undeva, bicicleta daca femeile alea doar vor merge in alta parte, e o padure mare, oriunde era in regula, doar nu acolo, nu langa cutia lui, nu acum, nu cand era atat de aproape de a o avea, de a fi a lui.

Dar nu, ele se tot apropiau.

Reusi sa le alunge in prima zi alergand prin padure si tipand cuvinte care i se pareau dezgustatoare.

Ele rasera dar totusi plecara, cea tanara doar dupa ce aruncase cu crenguta ei in el.

In aceea noapte Roger gasi dupa dulapul din bucatarie toporul pe il folosise pe vremea cand mama ii cerea sa taie lemne.

Nu era ascutit dar era mare si greu si undeva in lama se mai citeau urme sangerii care ii dezvaluiau un caracter al fiintei aproape de gandul care il bantuia pe Roger in noaptea  neagra.

Orice viata trebuie sa duca undeva, orice asteptare sa nasca ceva.

A doua zi se porni spre padure, isi lua pantalonii albastri si toporul – mai privi o data spre casa, stiind in adancul sau ca inima nu ii mai este.