Archive for July, 2010

smoala

Saturday, July 17th, 2010

“E un vis” isi spuse incet, intinzand mana prin intunericul din jur, mirosind a moarte, a cer de smoala si a lemn putrezit.

“Nu poate fi altceva decat un vis” isi spuse mergand, pana la glezne in apa, pipaind peretele si inaintand incet.

Auzea plescuitul apei si sunetul ne-natural al lemnului care trosnea sufocat de propria greutate, auzea horcaituri si isi dorea sa poata gasi un fir prin labirint, ceva care sa-l aduca inpoi in viata pe care o stia ca fiind a lui dar oriunde se uita singurul semn al unei destinatii era calatoria spatiala a sunetelor, de la cele puternice de aproape pana la unele indepartate, infundate, ca un capat de drum.

Se opri si pentru prima data isi dadu seama ca plangea.

Se intoarse spre metalul infipt in perete si il studie un pic, arata ca un carlig urias, ca si cum cineva a incercat sa prinda o balena uriasa.

Pentru prima data isi dadea seama avea piciorul rupt imediat sub genunchi, unde o bucata de os iesise prin piele si se vedea.

Durerea care pana atunci o ocolise exploda dintr-o data trimitand frisoane prin tot corpul si facand-o sa isi piarda echilibrul si sa cada intr-o parte.

Se agata de masa din fata privind pentru o ultima data hartile intinse pe ea, aventuri avute, aventuri neincepute, vise in marea lor parte, vise in care ii trasese pe toti dupa ea, ca o vrajitoare de pe vremuri, vise si jucarii din care plasmuise un loc in care sa moara.

“E totul doar un vis” isi spuse el, oprindu-se o clipa si inchizand ochii ca si cum speranta ca s-ar putea trezi mai exista in el.

De fapt tot ce mai era in el era speranta ca va putea ajunge in timp la ea, ca lanturile nu il vor putea tine in loc, ca ea inca traieste, ca orice ar fi zgomotul cel mai indepartat, zgomotul care nu semana cu o furtuna si nici cu o creatura cunoscuta de om e la fel de iluzoriu precum speranta ca s-ar putea trezi.

Scoase o sabie din rastel si puse in teaca in mod automat, aproape fara sa-si dea seama ce face.

Durerea o sageta cumplit prin tot corpul si pentru o clipa avu impresia ca poate ar fi mai bine sa-si taie piciorul, ca poate asa ar putea sa se miste mai bine.

Usa de la cabina ei era smulsa din balamale si zacea pe jos, in fata o mica luminita arata calea de-a lungul scarilor si pana pe punte.

Fu uimita de mirosul foarte puternic, nu intelegea de unde vine la fel ca si zgomotul nenatural care parea sa inconjoare ca un zumzait intens intreaga sa lume.

Nu auzea insa ceea ce isi dorea cel mai mult in acest moment sa auda, un strigat de ajutor, un horcait, un glas de om. Un intuneric lichid parea sa scalde tot in jurul ei, acoperind orice urma de prezenta umana, in timp ce se lupta cu durerea urcand scarile.

Cauta disperat o lama sau un obiect de metal dar fara lumina se dovedi imposibil, apa din jurul sau, care ii urcase pana la brau deja parea insondabila si grea, nenatural de grea, incat de fiecare data cand incerca sa pipaie podeaua i se parea aproape imposibil sa isi mai scoata mainile.

Ii era din ce in ce mai greu sa mearga in fata cand dintr-o data picioarele ii atinsera un obiect taios.

Dupa atingeri febrile i se paru ca e un soi de carlig, sau o sageata enorma cu capul dublat care patrunsese adanc in carnea carenei si se ciobise partial pe una din nervurile de metal care inchideau burta navei.

Pe punte nu mai era nimic viu, un cadavru se misca ritmic intre patru butoaie, purtat de ape intre ele. Il recunoscu pe unul dintre oamenii de abordaj si intelese ca incercase sa se urce pe unul dintre catarge, poate sperand intr-un fel ca ferindu-se de apa in sine ii va fi bine.

Renunta sa incerce sa ajunga la el in speranta ca ar mai putea fi viu.

Privi pentru prima data scena distrugerii in intreaga ei forma inspaimantatoare. Din “Arthea” nu mai ramasese mult recognoscibil. Trei fire de otel enorme ii ieseau acum din babord si deja era inclinata masiv la stanga. Doua dintre catarge erau rupte si zona unde se afla carma fusese complet rupta din nava, doar o rana rotunda ramanand in loc.

Fusesera patruzeci de oameni, prea putini desigur, pe un vapor prea mare pentru mica lor aventura si in jur nu mai ramasesera decat amintirile unui drum.

Nu reusi sa isi desfaca lanturile in lama carligului.

Deja apa ii ajungea pana la gat si gandurile i se topeau in cap, o melasa astringenta si duioasa, in care ea, Fabia, revenea periodic ca o chemare, ca o secunda de oprire pentru inima care ii batea nebuneste in preajma mortii.

Muri cu ochii deschisi indreptati in sus, strapungand cerul de smoala care se inchidea deasupra lui, incatusat si singur.

“E un vis” isi spuse ea, asezandu-se langa drapelul cu cap de mort pe care il udase cu sange prima data acum 20 de ani.

“Arthea” se inclina acum si mai mult la stanga, gemand din toate incheieturile ei de lemn in timp ce Fabia se intreba de ce un om liber a ales lanturile doar ca sa ramana langa ea.

Lumina neagra ii inghiti pe toti, si zumzetul inceta in timp ce vaporul isi ducea nazuintele inapoi in ocean, acolo unde isi are sfarsitul orice libertate.