Archive for August, 2009

sus

Sunday, August 23rd, 2009

Astazi mi-a sarit pisica in brate si mi-a spus.

“Noaptea vad o macara afara pe geam. E o macara enorma, poate cea mai mare care a exista vreodata. E din metal si varfurile ei formeaza o cruce, dar pentru ca ea a fost construita de oameni pentru a construi obiecte, nu suflete, i se spune macara si nu cruce.”

S-a lins pe mustati si apoi pe o labuta si a continuat.

“La capatul ei din stanga e un mare bec rosu, nu cel mai mare, din lume dar suficient de mare cat sa fie vazut de toate pasarile care exista in cer si de cateva dintre spiritele care privesc lumea de departe. Si becul ei rosu e luminos si colorat si ma uit des la el.”

M-a privit intrebator, ca si cum astepta o confirmare, ca da, si eu ma uit des la becul rosu si da si mie imi place.

“Becul rosu e acolo pentru a preveni accidentele. Se intampla des accidente in cer, putini dintre voi stiu asta. Lucruri se lovesc, lucruri mor in felul lor, se incep si se sfarsesc, cad spre pamant cu o viteza suficient de mare incat cand trec prin fata ochilor vostrii devin doar fire de praf transparent, pe care le vedeti plutind in jurul vostru, la capatul coborarii lor in infern, prizoniere, imponderabile, cosciuge.”

S-a uitat visator, sau cel putin asa mi s-a parut, spre geam, si s-a tolanit langa piciorul meu.

“Becul opreste multe dintre aceste accidente, multe lucruri dintre cele de sus se alarmeaza cand il vad, se opresc din drumul lor, unele se trezesc dintr-o visare care dureaza de sute de ani, doar pentru a-l privi. Putine dintre aceste lucruri stiu ca acest bec e facut de voi, de oameni, pentru multe voi nici nu existati, sunteti doar un zgomot de fundal in visarea lor, ca un bazait electric care nu vrea sa se opreasca. Daca aceste lucruri ceresti ar intelege notiunea de recunostinta, ele v-ar acorda-o, dar din pacate ele nu inteleg acest lucru. Ele inteleg doar miscare si nemiscare, trezire si adormire, continuu si nefiinta. Asa ca tot ce va pot da e un pic de mirare adresata direct becului vostru.”

I-am mangaiat blanita moale, cum faceam de fiecare data cand imi povestea ceva stand langa piciorul meu.

“Urmele voastre prin lume sunt uneori ca niste pasi de gigant pe cer, straini si mari, cu care nimeni nu stie ce sa faca in afara de a lua nota de existenta lor. Daca ati stii cate mirari ati starnit, in fiinte ne-mirate vreodata, de-a lungul infinitului lor de constiinta poate ati desena si mai multe arabescuri pe cer, mozaicuri de becuri rosii, asa cum faceti voi tot timpul, pentru a starni si mai multe reactii, pentru a afla si mai multe despre lumile care nu va cunosc.”

“Dar nu o faceti, pentru ca acesta e un secret, e unul dintre acele lucruri pe care chiar si creaturile care au ales sa stea aproape de voi nu vi le spun, de teama sa nu exagerati in cautarile voastre, sa nu mariti si mai mult agitatia cereasca.”

“Eu ti-l dezvalui tie pentru ca mi-esti drag si pentru ca te-am surprins uneori privind in jur cu o teama de minuni care imi place si imi face bine.”

Si apoi a adormit.