Archive for June, 2009

nori

Thursday, June 11th, 2009

“As putea, daca as vrea, sa rotesc intreaga lume in jurul norului ala ca in jurul unui ax enorm. Sa rotesc universul,  sa fac oamenii sa se agate disperati de cladiri, de copaci, privind in hau, in abis, mirati si ingroziti, neintelegand nimic”.

Isi privea picioarele atarnand in gol, asezat in fund pe marginea de balcon.

Halatul ii era larg si desfacut si maieul usor ingalbenit.

Isi privi cu interes mana, de la inaltimea asta putea sa acopere cartiere intregi cu ea, ca un zeu nemultumit de propria creatie calculand o noua forma de a aduna divinul.

Era neras, parul ii era murdar si avea o mica rana la mana dreapta, de la cioburi.

Simtea un ras interior ciudat, oricat se straduia, si se straduia mult, nu il putea scoate din stomac, unde rezona cu mare entuziasm si sa-l aduca in gat si sa-l expedieze afara pe gura.

Se ridica si incepu sa mearga mai departe pe balustrada lata de doar cativa centimetri.

La un moment dat se opri si, ridicat pe varfuri, se prinse de balustrada de deasupra si se ridica in balcon.

Odata ajuns in balcon se opri si cauta sa recunoasca vreun zgomot.

Casa era in intregime cufundata in intuneric, cativa ochi electrici clipoceau lent in sufragerie si o perdea se freca lent de un perete.

Deschise cu micuta surubelnita de ceasornicar din buzunarul halatului usa.

Se auz un scartait, mic, dar suficient cat sa-i inghete respiratia cateva secunde.

Dupa cateva minute in care nu se intampla nimic se intoarse spre fereastra si isi privi iarasi norul asezat pe cerul inrosit, in acelasi loc in care ar putea ramane pentru totdeauna, daca ar hotari sa roteasca lumea in jurul sau.

Traversa sufrageria si se indrepta spre dormitor, tiptil, calcand cu atentie pe varful papucilor jerpeliti din picioare.

Usa de la dormitor era deschisa si le putea privi chiar din hol.

Erau blonde, de cam aceeasi inaltime si dezvelite.

Una dintre ele inca avea cicatricea pe umar, mare si aratand ca o floare, i se parea lui.

Avea acea culoare inchisa, profunda, aproape maronie, pe care o capata uneori cicatricile nevindecate.

Cealalta isi acoperise chimic cicatricea, desi un mic semn, o incretitura a pielii, inca trada locul.

Observa ca femeile se tineau de mana in somn.

Isi apropie urechea de spatele uneia dintre ele, incet, incet, pana cand ajunse lipita si ii putu auzi respiratia ritmica.

Ramase asa minute in sir, incercand sa gaseasca cu privirea un colt de geam descoperit prin care sa gaseasca iarasi norul sau si sa poata, in sfarsit, roti aceasta realitate pana intr-un punct in care el sa fie cel care le tine agatate pe ele de cladiri si copaci, razand dispretuitor in fata abisului.

Observa ca halatul incepea sa i se umple de sange si se ridica.

Nu vroia sa ramana un semn al trecerii sale si cu atat mai putin un semn care sa duca direct la el in caz ca cineva ar fi privit mai atent.

Mai privi o data in jur, luand in piept cu fiecare respiratie mai multe molecule din aceasta lume pe care o lasase in urma cu atat de mult timp si se intoarse in sufragerie.

Se intoarse pe balcon si privi inca o data in urma.

Norul sau nu mai era de vazut pe cer.

nu o vreau

Thursday, June 11th, 2009

“Nu vreau sa o fac, nu stiu de ce insisti atat!”

“Pentru ca nu inteleg care e problema. E o rugaminte banala, nu trebuie sa faci nimic complicat, nu inteleg de ce esti atat de antipatic!”

“Nu e deloc o rugaminte banala, o rugaminte banala e sa te ajut sa te ridici daca ai alunecat sau sa iti imprumut o cana. Tu vrei sa ard chestia aia pe care nici macar nu o poti atinge. Nu e nimic banal in asta.”

Cei doi barbati erau imbracati gros, cu caciuli mari, rusesti am spune si bocanci.

Blocurile din jur aveau un aer bizar, daca nu ar fi fost un prosop albastru care flutura atarnat pe o sarma undeva la un balcon ar fi parut complet abandonate.

Dar nu erau, tradate in dezolarea lor de o voce de femeie rasunand undeva in distanta.

“Nu e nimic de explicat, tot ce vreau e sa o iei si o arunci in foc.” spuse barbatul scund si apoi mai lua o gura de ceai cald.

Intre cei doi se afla un foc, de dimensiuni considerabile deasupra, caruia tocmai fusese un ceainic mare care aburea acum undeva pe pamantul inghetat din jur.

Era zi, o zi clara, acida aproape, de iarna, cu un cer complet fara nori.

Totul in jur parea complet vizibil, ca si cum o lentila enorma care acoperea realitatea ar fi fost proaspat stearsa, ca si cum intreaga fiinta a lumii era expusa intr-o vitrina de gheata.

“O fac numai daca imi spui ce e inauntru!” spuse barbatul mai inalt. Purta ochelari si un privitor atent ar fi remarcat ca manusile sale nu formau o pereche. La mana stanga purta o manusa maronie cu blana in timp ce la mana dreapta avea o manusa crosetata, dintr-o lana verzuie.

“Nu e important ce e inauntru, ce conteaza e ca orice ar fi acolo nu mai trebuie sa fie, nu mai are o ratiune de a exista.”

Obiectul semana cu o carte, cu coperti negre, simple, fara nici un alt semn distinctiv.

Parea sa aiba putine pagini, iar marginile lor erau roase, aratand o varsta inaintata.

“Asta tot nu explica de ce de cand am gasit-o ai refuzat sa o atingi. De unde stii ca orice ar fi inauntru nu mai are de ce sa existe? De unde stii macar ce e, din moment ce nu ai fruzarit-o?”

“Stiu ce e din acelasi motiv din care stiu ca nu e bine sa beau din ceai imediat dupa ce a dat in clocot sau stiu ca soarele sta sa apuna atunci cand o parte din cer devine portocalie. Sunt lucruri pe care le tii undeva in cap fara sa le stapanesti, plutesc ca niste bucati de lemn dupa o furtuna, au apartinut cuiva candva dar nu mai sunt nimic decat semne neclare.”

“Semnele sunt facute pentru a fi citite. Daca e un mister, e un mister care merita cercetat, daca are un stapan merita gasit, daca e a ta, tu trebuie sa-i duci la capat soarta.”

Statura cateva minute in tacere, fiecare sorbind cateva picaturi de ceai fierbinte.

Din cand in cand barbatul scund se uita la micutul obiect negru cu o cautatura preocupata, incercand parca sa o mute inspre foc doar cu privirea.

“Aveti niste ceai si pentru mine?”

Era o femeie, mult mai tanara decat ei doi, bruneta si tunsa scurt.

Se aseza langa ei, fara multe formalitati si ii fu oferita o cana cu ceai.

“Ce e in carte?”

“Nu stiu, e a lui.” spuse barbatul cu ochelari indreptand usor barbia spre prietenul sau.

“Nu e a mea.” raspunse posac barbatul scund.

“Ce e in ea?”

“Nu stiu, arunca-o in foc” veni iarasi raspunsul posac.

“E un semn al unei furtuni, un detritus al unui vis, o barcuta de hartie fabricata de nimeni dar din hartie pe care el o stie bine.” si barbatul cu ochelari mai lua o gura de ceai.

“Pentru un lucru fara stapan si fara scop pare sa aiba multe sentimente atasate. Cineva vrea sa o distruga, un prieten se intreaba ce e, eu as vrea sa stiu cum a izbutit sa fie…”

Continuara sa sporovaiasca cateva minute in timp ce cerul devenea portocaliu in jurul lor.

Fusese o zi lunga asa ca se hotarara sa se culce.

Barbatul scund ii dadu sacul sau de dormit femeii, avea haine suficient de groase cat sa se poata lipsi, spuse el.

A doua zi dimineata sacul de dormit era gol.

Barbatul cu ochelari observa intai ca prosopul albastru nu mai flutura pe balcon.

O ceata subtire se ridicase peste lume, ca si cum lentila care fusese atat de clara ieri devenise iarasi murdara, ca si cum lucruri aratate devenisera iar ascunse.

Iar cartea nu mai era de gasit.

Barbatul scund putu in sfarsit sa zambeasca din nou si intreba unde se vor indrepta mai departe.