Archive for the ‘drumul de nicaieri’ Category

incolacit

Wednesday, January 2nd, 2013

Noaptea e anotimpul frigului.

E anotimpul sfarsitului si anotimpul tacerii.

Te misti in noaptea laptoasa si atingi micile zumzete si micile flacari care iti danseaza in jur, le atingi cu nepasare pentru ca nu mai e nimic dupa noaptea asta, noaptea asta a frigului.

Cand ii vezi stii mai bine decat oricand ca adevarul e pierdut, daca l-ai avut vreodata, daca a fost vreodata in tine, acum e dus, ingropat inapoi in cotloanele mintii unde se duc firile sa moara.

Barbatul tine copilul in brate, incolacit cumva in jurul braului.

Copilul nu misca, aproape deloc, un mic abur in jurul gurii e unicul semn al respiratiei, al vietii.

Barbatul ii coase ochii inchisi cu un ac foarte mic.

Fiecare impunsatura face copilul sa tresara si uneori lasa sa iasa un mic vaiet, o durere atat de mica incat e aproape pierduta in aburul respiratiei.

Privesti in jur aproape frenetic cautand o arma, un obiect cu care sa inchei acest drum, cu care sa implinesti ceea ce trebuie implinit, feroce menit.

Barbatul a terminat de cusut ochii si acum incepe sa coasa gura baiatului.

Vezi respiratia cum se stinge, cum se topeste in intunecimea noptii, confundandu-se cu ea, devenind una cu moartea vesnica si neguroasa.

Baiatul scanceste, usurel, pieptul i se cutremura si tu cauti, cauti peste tot capatul drumului, ceri sa ti se reveleze in vreun fel.

Frica ti se urca din stomac in gat si apoi in cap, urca pe coloana vertebrala, se raspandeste odata cu varfuri de gheata pana in varfurile degetelor.

Dar acum, dintr-o data, inexplicabil, frica ti se pare delicioasa, delirant de placuta, te hraneste, te entuziasmeaza, te porneste din locul tau.

Te ridici si mergi in spatele barbatului si incerci sa il sugrumi.

Te lupti salbatic, in valuri de aburi si iti amintesti gustul sangelui, dar pentru o data, nu e gustul sangelui tau.

Cand auzi zgomotul craniului zdrobit de piatra te opresti si iti tii respiratia.

Totul curge altfel in jur, totul s-a schimbat, nu mai stii cine esti si nu mai stii ce ai facut.

Poti doar sa iei baietelul in brate, sa il legeni usor.

Te zareste printre genele cusute, ultima lumina din anotimpul frigului.

 

lumina intrerupta

Sunday, November 4th, 2012

Cateodata te gandesti la cele mai ciudate lucruri.

Te gandesti la zgomotul aparte pe care il face nisipul prins intre dinti, la acel sunet cristalin si subred, strain de orice alt sunet si insotit de senzatia saratului extrem, a saratului absolut si dezgustator.

Te gandesti la felul in care sangele devine lipicios si rece imbibat in tricoul tau vechi si la felul in care in care o atingere usoara, delicata, aprinde in feluri nenumarate senzatii de durere acolo unde te astepti mai putin.

Dupa asta te gandesti la ochiul care te doare si cu care vezi din ce in ce mai putin, fara sa stii exact de ce.

La palcul de umbre care iti joaca acum in privire si la cat de usor e sa nu iti pese ca ti se stinge lumea in jur.

Poate ca te gandesti la fanta de lumina din portbagaj, aceea unica lumina din intuneric care insemna pentru tine tot, speranta si viata si un posibil viitor.

Iti amintesti mainile legate, iti amintesti cat de adanc iti cobora in inima aceea usturime, cum iti circula prin vene, oprindu-se aici si dincolo si izbucnind brutal de fiecare data cand masina depasea un pietroi mai mare.

Te gandesti la glasul pescarusilor si la felul in care te-ai simtit cand te-ai hotarat ca ti-a venit sfarsitul, cand ai decis ca urmatoarea data cand fanta de lumina se va transforma in zid de lumina va fi ultima oara cand vei respira aerul lumii pe care deja o uitasesi, atat de usor.

Te gandesti ca nu ai inteles cum de s-a dechis singur portbagajul si iti amintesti cat de sufocanta era frica, cum te tinea din a te misca, inghetat si neputincios, chircit in portbagajul care delimita universul de resemnare caruia te dedicasesi.

Si totusi ai invins frica, te-ai ridicat, cu mainile legate si rana plina de sange lipicios si ai privit salbatic si subred in zare, cautand sfarsitul pe care il anticipasesi in atatea feluri.

Te-ai ridicat dar tot ce ai gasit a fost o plaja pustie si un cer gri albastru, sfintit de un aer rece si taios care batea prin tine ca un fior.

Ai reusit sa-ti desfaci legaturile de la maini frecandu-le de marginea masinii si te-ai regasit liber.

Cateodata te gandesti la cele mai ciudate lucruri.

Te gandesti la drumul lung si la incredere, la increderea ciudata pe care o poti avea atunci cand intuitia da gres atat de cumplit, atat de definitiv incat te intrebi daca nu cumva nu erai tu cel care te locuia atunci ci altcineva, cu alta experienta si alt glas.

Te gandesti din nou la durere si cum ea explodeaza in capul tau, la pumni si la innegurare si din nou la durere, ca o tema insotitoare a tuturor amintirilor si gandurilor tale, ca un fundal indisolubil de cine esti si cine erai.

Te gandesti la fanta de lumina si cum se legana ea in sus si in jos, punctata de nopti si frig, cum te-ai scufundat si cum te-ai predat.

Cum te-ai murdarit si cum te-ai insetat, cum ai plans si cum ai strigat, stiind intotdeauna ca tot ce strigi e sfarsitul, e zidul de lumina care ar fi pus capat intrebarilor si ar fi incununat noua intuitie capatata, de noul tu, cel resemnat si condus doar de o fanta de lumina.

Dar esti singur intre marile de plumb si nu iti poti opri mintea nici macar un pic, nu mai poti striga si nici plange si nici zbura cu privirea alaturi de un pescarus.

Gasesti o cutie de ananas desfacuta si semnele trecerii unor oameni.

Stii din vremea drumului tau ce spun semnele si intelegi ce s-a intamplat si de ce tu ai inca un viitor de pierdut.

Intelegi ca fiecare prada e mai mica decat urmatoarea si ca fanta ta de lumina e glasul sperantei pe care nu o are altcineva.

Te asezi pe nisip si auzi straniul zgomot al nisipului intre dinti.

Iti verifici rana si vezi ca a inceput sa se cicatrizeze.

Traiesti, in mod imposibil si daca ar mai exista putere pentru asa ceva in tine, miraculos.

Adormi pe nisipul rece in zgomotul valurilor, doborat de timp si de universul tau gri.

Te gandesti la cele mai ciudate lucruri, zbori in vis intre tot si nimic si te opresti doar cand revezi fanta de lumina pe care o stii prea bine si o strabati, cu acel curaj care te-a facut sa strigi pe drumul lung, o strabati pana la capat si ea pare infinita dar candva, dupa un zbor nesfarsit iesi in capatul celalalt si ai mana inclestata in nisip.

Te trezesti stiind ca ai ales, ca vei afla.

Te ridici si incepi sa urmaresti pasii, lumea e neclara si plina de umbre dar nu vei lasa disperarea sa o stinga de tot, cat timp mai vezi, cat timp sangele e uscat, vei opri disperarea din a castiga, vei opri lumina din a se stinge.

nisip

Sunday, March 13th, 2011

Cu ochii murdariti de sare, se opreste si ingenuncheaza in nisipul un pic umed.

Priveste in gol, spre orizontul gri incert, spre marginea de faleza suspendata deasupra marasmului si inclina usor capul incercand sa deseneze cu privirea o linie care sa uneasca cele doua segmente de pamant care au inaintat cel mai mult spre mare.

Se intinde pe spate si priveste in sus incercand sa-si aminteasca unde se afla constelatiile si se scarpina pe frunte cu degetul plin de nisip.

Adoarme pe plaja, frant de oboseala.

Se trezeste a doua zi urmarit de un pescarus minuscul care tipa curajos si rade discret, in barba, gandidu-se ca pasarea nici nu stie cat de foame ii este lui de fapt.

Se plimba degeaba pe plaja, isi lasa pantofii la intamplare undeva in drum si incepe sa alerge, sa alerge pana cand aerul rece ii taie rain prin plamani si masina aproape se pierde in distanta.

Zareste o coliba, un fel de cort de lemn si se hotaraste sa o exploreze.

E goala si pare sa nu mai fi fost vizitata de foarte multa vreme.

Se hotaraste sa stea macar inca o noapte sub un acoperis real si se intoarce de la masina cu putinele provizii pe care le mai are, o cutie cu ananas felii fiind cea mai importanta posesie.

Fara cutit sau desfacator petrece aproape o ora lovind cutia de o piatra pana cand izbuteste sa faca o gaura suficient de mare cat sa poata bea sucul, petrece inca aproape o ora pescuind bucatele de ananas nisipos.

Zaharul intens e primul lucru care il scoate din stupoare in care fusese prins in ultimele zile si pentru prima data in mult timp incepe sa se gandeasca la ceva, orice, la ceva.

Aduna in minte fragmente, clipe, imagini – toate goale de semnificatie i se pare si se opreste asupra unui cantec pe care incepe sa-l fredoneze stingher, ca si cum o audienta nevazuta l-ar putea judeca.

Se afunda in umbra cea mai adanca din coliba si cumva se prabuseste in sine si plange, zguduitor si fierbinte, ca si cum s-ar limpezi pe dinauntru de un rau canceros.

Adoarme doar dupa ce durerea din tendonul rupt ii seaca si ultimele puteri si il invinge.

Se trezeste si zambeste cand isi da seama ca privirea sa cauta pescarusul minuscul, faptul ca mai are inca dorinte, poate chiar umor, ii da putere si il electrizeaza inspre a infrunta o noua zi.

Se ridica dar isi da seama ca nu mai poate merge, nu cu adevarat, se poate doar tari.

Stie ca are mai putine sanse sa supravietuiasca in coliba decat daca ar fi incercat sa stea in masina pana cand piciorul si-ar fi revenit dar nu regreta si nu se intristeaza.

Dimpotriva simte o satisfactie si o impacare cu sirul de intamplari care l-a adus in locul acesta, o caldura secreta ii curge prin corp si o confunda pentru o secunda cu moartea.

Se taraste pana afara si trage in piept aerul sarat ca si cum fiecare respiratie ar fi plina de lumina si el s-ar umple pana la varfurile nervilor cu ea.

Lesina.

Barbatul se opreste langa copilul intins pe nisip si il intoarce pe spate.

Are ochii inchisi dar inima ii bate inca si respira regulat.

Ii toarna un pic de apa pe buze si il scutura usor.

Copilul nu are nimic in picioare si e imbracat foarte subtire, miroase asa cum barbatul a invatat ca miroase boala si suferinta.

Cand se trezeste ochii sai deschisi par sa inghita intreaga lume si in ei barbatul zareste o negura pe care el insusi nu a mai vazut-o decat o data, in urma cu multi ani, atunci cand a ucis prima oara un animal si i-a vazut viata curgandu-i din privire, ca un sange invizibil.

Copilul nu spune nimic dar isi atinge usor piciorul drept si barbatul intelege.

Improvizeaza o atela dintr-o bucata de lemn de pe plaja si o leaga in jurul piciorul.

Ii mai da apa sa bea si ii da sa manance din cutia lui cu carne uscata.

Sta cu el noaptea pana cand adoarme, fara sa schimbe un cuvant si ocolindu-i privirea.

Dimineata il ia pe copil in spate, legat de el cu franghii si incepe sa mearga pe plaja.

In coliba nu ramane decat mirosul de ananas amestecat cu cel al apei sarate.