Archive for the ‘mici povesti’ Category

strigat

Sunday, January 29th, 2012

Se priveau in jungla tarzie, incolonata in culori pestrite, mirosind ca intotdeauna a decazut si pericol mortal dar in acelasi timp dulce si patrunzator, un miros ca un gust care ramane in spatele limbii, intr-un loc secret, pe care uneori il mai poti atinge cu limba, daca te straduiesti un pic.

Pasarile cantau toate diferit dar in acelasi glas unic, ca o rezonanta mai degraba, facand copacii sa isi scuture apa de care erau perpetuu plini.

Casuta nu avea pereti si ar fi fost foarte greu sa spui ca are acoperis, parea la fel de smulsa padurii pe cat data inapoi ei si intre cei 4 stalpi care ii delimitau spatiul putea sa incapa la fel de bine alt loc decat acela precum se putea ca ei sa dispara si sa ramana doar intinderea infinita a junglei, devoratoare si flamanda.

In timp ce el privea ca de obicei in sus, in sus precum facea de fiecare data cand el era stingher si incerca sa descifreze printre lumini si umbre o cale, o cale care nu exista oricum, nu pentru el sa fie gasita, ea se oprea si desfacea tacticos bananele din ciorchine, numarandu-le in acel fel poetic in care izbutea ea sa faca orice.

Cateodata se auzeau in zare tipetele oamenilor din tribul de langa rau, se obisnuisera cu ei si deja incepeau poate sa inteleaga cate ceva sau cel putin sa-si imagineze ca stiu cand are loc un eveniment trist sau fericit.

El mai ales era convins ca descoperise cuvantul lor pentru peste si ii studia adesea, cu ochii mijiti, printre flacari, frunze si caldura pamantului pentru a cerceta daca victorios cineva revenea tipand cuvantul cu un peste in mana, de la rau.

Cand noaptea se inchidea in sine si mai mult ei adormeau de obicei imbratisati, ea cu picioarele in jurul mijlocului lui si privind in zare, peste capul lui, in timp ce el se strangea ca o minge si cumva se arunca in ea, in haul ei poetic.

In noaptea aceea, printre soaptele padurii si cantecul incolonat al pasarilor privirea pisicii insa o tulbura nespus pe ea.

Era poate intensitatea sufocanta a ochilor jaguarului, era poate culoarea lui care parea topita din intuneric, erau poate ghearele care se ghiceau doar pe ramura tremurand.

Dar ceva s-a miscat, invizibil, in ea in clipa aceea, s-a miscat intr-o directie inexplicabila lui si a stat acolo, doar cale de o respiratie suficient cat sa exclame scurt ceva, cat sa il aproape trezeasca, cat locul lor sa se intinda dintr-o data pentru o clipa dincolo de orizont.

De fiecare data cand el pleca in padure ea se gandea la privirea aceea sufocanta, respiratia i se oprea in loc ca si cum putea sa respire in acele momente si altcumva, direct din inima, direct prin piele, expulzand toata acea caldura ca o exhalatie teribila.

Gandul crestea in ea teribil si ametitor si cand il lua in brate simtea ca atunci cand el cade, cade fara sa se mai opreasca, cade pana la capatul lumii ei, care se muta constant acum, se muta odata cu el, ca si pentru a nu o prinde niciodata.

Intr-o noapte ploioasa, s-au plimbat strecurandu-se printre picaturile enorme de apa si adapostiti sub un copac ea a cautat adanc in el explicatia pentru mutarea invizibila dar nu a vazut nimic nou, era tot el si stia, fara indoiala, ca era locul pentru ei si ca toate tipetele celor de langa rau erau la fel de straine ca orice alt loc ar fi putut fi.

Cand s-au intors, uzi pana la piele si tremurand, patul plutea in aer, rotindu-se incet, ca o pasare gigantica metalica si sub el cresteau flori, cele mai frumoase flori vazute vreodata de ochii cuiva.

S-au privit muti si neintelegand si ea nu a putut decat sa planga, cu lacrimi sarate si foarte fierbinti care ii cadeau pe piept in timp ce el privea iarasi in sus, in sus deasupra patului plutitor.

 

sacadat

Saturday, January 14th, 2012

“Poate ca ai fost tu” mi-am spus privind prin geamul murdar care ne despartea de continentele care se succedau grabit prin fata noastra.

“Poate ca ai fost tu” mi-am spus incercand sa suprapun reflexia fetei mele peste cea a fetei tale ca intr-o sincronizare perfecta a momentului dar miscarea trenului nu imi dadea voie, ne apropiam la fel de des pe cat ne indepartam ca intr-un dans neinteles dar perfect in ritmicitatea lui.

Si mi-am trecut mana prin parul lung si am simtit fiecare fir in parte ca un pestisor arcuit printre degetele mele stralucitor si limpede piscandu-ma inainte de a muri in timpul nestins si in timp ce faceam asta simteam acid pe fata ca tu zambesti.

Dar nu zambeai.

Priveai dureros prin mine si desi puteam oricand sa nasc din nimic o lume in care sa stam impreuna departati de tot tu o preferai pe asta si in sacadarea drumului ne pierdeam unul de celalalt ca niste note muzicale intr-o partitura fara sens.

Si am glumit si am spus lucruri intelepte si desi mi s-a parut ca e o flacara acolo care incalzeste frigul pe care il taiam cu mana de fapt era doar stralucirea soarelui prin geam care intra intre noi ca un zid de lumina pe care ne cataram infinit fara sa mai putem cobori.

Uneori mi se parea ca drumul nu a inceput nicaieri desi stiam de unde venim si ca nu va duce nicaieri desi stiam unde merge si mana ta imi era subiect pentru mii de ganduri in timp ce o invarteam abil in minte si in jurul fetei mele imaginandu-mi feluri in care atingerea ei moale ar putea fi simtita si de fapt, cred, te speriam cu zambetul meu incert.

Undeva in spatiul dintre nicaieri am ajuns intr-o padure si s-a deschis usa compartimentului si au intrat 2 batranei.

Aveau parul alb si pielea lor zbarcita era un drum de canioane selenare si am stiut ca te-ai gandit la moarte si cenusa cand i-ai privit prima oara si am fost macar o data fericit ca tacerea dintre noi e tot ce aveam mai bun.

Cand au inceput sa-ti vorbeasca am vazut ca te-ai crispat si mi-ai cerut ajutorul prefacandu-te ca stiu mai bine de ce lumea s-a spart in atatea cioburi printre care alergam sacadat acum cu acest tren timid si trist.

Dar nu stiam ce sa le spun decat ca iata, ii pot face sa uite tot daca se uita in ochii mei si numara pana la 10 si ca daca aleg acest drum nu se mai pot intoarce de pe el si ca desi totul va avea sens, vor stii intotdeauna ca nu e sensul lor, e sensul dat de un barbat cu plete, candva intr-un ritm sacadat sinonim cu moartea.

Si au spus nu, nu vor.

Trenul alerga in continuare printre franjurile si jumatatile de luna cazute pe pamant si calca din cand cu rotile sale rubinii si inghetate cadavrele sperantelor noastre.

Si m-am ridicat si am iesit din compartiment, si puteam vedea noaptea care se ridica peste zi incet si dramatic cu ritmul ei desincronizat de asteptarile mele si m-am imbratisat cu ea si sper ca erai geloasa macar un pic in timp ce o aveam printre gaurile din inima ca un suflu de racoare care goleste raul dintr-o camera.

Dar la intoarcere nu mai erai in cabina.

Te-am cautat prin toate vagoanele si am strigat si spre rusinea mea cred ca am si lacrimat cand am batut cu pumnul in peretele sau metalic.

Drumul era in continuare gol si punctat doar de ocazionala stea cazatoare pe care copiii incercau sa o prinda cu mainile scoase in afara geamurilor, ca niste cersetori de lumina.

Abia la prima oprire am putut cobori stiind in cel mai adanc colt al fiintei ca daca vreodata o sa te regasesc acolo o sa fie.

Si am inchis ochii cand vantul trenului decoland spre nicaieri m-a ranit si printre genele innegrite te-am zarit.

Am numarat pana la 10.

ritmul care nu e

Tuesday, March 1st, 2011

Te trezesti, te ridici oarescum din pat, suficient cat sa te uiti in stanga.

E acolo, iti arata ca un cadou de craciun perfect, simti tentatia intensa sa il atingi si sa te uiti, dar nu o faci.

In loc de asta te ridici de tot din pat, intinzi bratele, absorbi o noua zi, poate incepi niste miscari de rotatie ca de gimnastica.

Ai grija ca fiecare rotatie sa se termine cu privirea aruncata pe el.

Poate incerci si niste flotari, il vezi aparand si disparand ritmic, perfect aliniat cu ritmul respiratiei tale.

Satisfacut de efortul depus, convins ca e cumva o dovada de rezistenta si abilitate generica in a infrunta viata te apropii si te uiti la el.

Nu, nu a sunat si nici nu a primit vreun altfel de mesaj.

Zambesti, daca cineva care te cunoaste te-ar vedea, ar spune ca amar, il pui la loc si te duci in baie.

In timp ce te speli pe dinti il vezi in oglinda care pe masura ce se abureste duce cu ea si amplifica sperantele tale.

Dupa ce faci dus, te imbraci, iei telefonul, il pui in buzunarul de la pantaloni.

Cobori pe scari si iesi din bloc.

Iti dai seama ca habar n-ai unde sa te duci, te opresti ambiguu la 5 metri de intrarea in bloc, sperii cainele vecinilor, scoti telefonul din buzunarul pantalonilor si-l pui in geaca, la piept.

O iei la dreapta spre strada mai aglomerata.

Mergi si te cufunzi in ganduri, timpul se dilata si te trezesti in mijlocul strainilor de pe strada, aratand cumva uluit.

Te indrepti spre o cafenea, te asezi, comanzi o cafea care oricum nu iti place, pui prea mult zahar, te dezgusti.

Stai picior peste picior si dupa douazeci de minute scoti telefonul din geaca si-l pui langa ceasca de cafea.

Nu suna.

Astepti un timp, dai cu mana nervos dupa un porumbel, numeri restul pentru nota de plata, te uiti prima oara in aceasta zi la el cu ura, il pui in buzunarul de la pantaloni, te ridici.

Aproape deferent il pui peste zece pasi din nou in buzunarul de la piept, iarasi aliniat perfect cu ritmul respiratiei tale.

Te indrepti spre un parc cu pasi pierduti, incerci lucruri tampite, sa calci doar pe bucati de trotuar cu frunze, sa sari intr-un picior.

Nu suna.

Te asezi pe o bancuta, scoti o tigara, o aprinzi, tragi trei fumuri, te simti ceva mai viguros.

Numeri lucruri, copii, femei in varsta, caini, copaci.

Iti privesti mainile si iti dai seama ca sunt foarte julite, te intrebi socat de ce, meditezi un pic, aprinzi alta tigara.

Nu suna.

Incerci sa pui piedica unor oameni care se dau cu rolele, se prind, se uita urat la tine, zambesti tamp, spre surprinderea ta iti surad si ei, nu te simti mai bine.

Te ridici si incepi sa mergi spre iesirea din parc, aproape de iesire te loveste puternic futilitatea faptelor si scoti telefonul din buzunar.

Te uiti la el si cu o miscare relaxata de incheietura il arunci pe pamant.

Sare gratios o data, de doua ori, de trei ori, de fiecare data cu alta colt si iti pare rau inca de la saritura doi.

Ecranul e spart dar inca functioneaza si mainile iti tremura un pic cand il ridici de jos.

Incerci sa suni pe cineva, merge, dar nici asta nu ajuta prea tare, raspunzi robotic la niste intrebari si inchizi oarecum convins ca poti suna dar nu poti fi sunat.

Ti-e frig si incepi drumul spre casa (nu suna).

Ajungi acasa, aprinzi lumina pe hol, simti o vibratie.

E un mesaj de la operatorul tau de telefonie care iti spune ca s-a deschis un magazin.

Injuri, mai discret decat ar trebui daca tot esti acasa, scoti telefonul, il arunci neglijent in cutia cu chei si plicuri.

Te uiti la televizor o vreme, adormi, mananci.

Te uiti la el, nu suna (si nici nu a sunat).

Iesi in frigul noptii profund enervat.

Suni niste prieteni, bei in barul cel mai oribil de langa bloc.

Nu bei prea mult pentru ca te enerveaza si ei si pentru ca oricum lumea ti se pare deja confuza, ce iti doresti e ceva care sa o puna in focus si nu gasesti.

Te intorci dezamagit acasa, te opresti o clipa ca sa te uiti la luna prin crengile unui copac.

Gasesti momentul atragator, scoti telefonul, faci o poza, scrii un mesaj, il stergi, il mai scrii o data (mai bine), il stergi.

Ajungi acasa, te lungesti pe canapea, adormi furios.

Te trezesti si vezi telefonul pe podeaua sufrageriei, vezi ca ecranul e chiar foarte spart, dar tot arata ca un cadou perfect de craciun.

Nu suna.

nu deschide cutia

Wednesday, February 23rd, 2011

Isi privi mainile pline de pamant, erau negre, foliculi de noroi infipte sub unghii, amestecate cu sange pe ici pe colo.

Se sterse pe pantalonii albastri si stranuta.

Stralucea in fata farurilor, aprins ca o stea de jucarie, inecat in negru rosiatic si simti mirosul ierbii si taria pamantului in plamani cand trase primul fum de tigara.

Erau 2 cadavre in fata lui, doua femei, ambele omorate, ar spune daca ar fi intrebat, curat, o lovitura directa, cinstita poate, la cap.

Nu avea neaparat regrete, dar ceva il macina totusi in acel loc din creier in care se hotarase cu multa vreme, cand furase prima oara un fursec de la bunica, ca ar fi locul unde avea spasme raul din sufletul lui.

Il macina precis, cumva exact, pe nervuri si vene care aveau o fizicalitate aparte si ii incalzeau toata fata strapunsa de lumini si intuneric.

Totul incepuse in urma cu trei ani si doua zile.

Roger avea o bicicleta ruginita, mostenire de la o ruda nespecificata, acel fel de bicicleta care e lasata ne-legata in fata barurilor pentru ca nu mai are valoare pentru hoti, acel fel de bicicleta care are acum o culoare mai putin legata de o vopsea si mai mult de frunzele si pamantul atinse de ea in zeci de ani.

Acel fel de bicicleta pe care mai merg doar oamenii saraci.

Roger era un astfel de om si tot ce ii ramasese in viata, dupa moartea mamei care il intretinea, era padurea.

Nu era a lui, cu adevarat, dar nu era nici a altcuiva, era o proprietate in devalmasie, i s-ar fi spus, daca ar fi intrebat, dar adevarul e ca in multe feluri era a lui si asta stiau si cei din sat si asta stia si el.

Si in padurea intunecata Roger isi toca asfintitul si apunea vizibil si accelerat, grabit sa moara si sa termine cu obositoarea plimbare cu bicicleta care ii era metafora existentei.

Totul pana in ziua in care a zarit obiectul lucind sub niste vreascuri.

Era o cutiuta, nu mai mare decat o cutie de pantofi, dar metalica si cu o proprietate care il va mira intr-un fel niciodata intalnit pe Roger.

Avea un maner, de maner era legata o jumatate dintr-o pereche de catuse iar inauntrul cercului metalic ramas era o mana, taiata imediat deasupra incheieturii.

Greu de descris emotia pe care prezenta mainii i-a provocat-o lui Roger.

In primul rand trebuie spus ca i-a provocat foame.

Vederea cartilagiului dezgolit, a carnurilor semi-putrezite si aproape amestecate in substanta cernoziomului din jur i se parea teribil de apetisanta, ca si cum o inima arzand si plina de sange plutea deasupra pamantului, asteptand sa fie muscata ca o prajitura deliciosa, ca un timp al fericirii.

Era de fapt prima oara in viata cand lui Roger i se intampla ceva si foamea, foamea care ii ardea gatul era foamea de a muri in clipa aceea, de a se scufunda in ceva-ul nou creat care era un sens mai consistent decat avusese vreodata.

Si totusi, si totusi foamea exista si capatase o viata insasi, dincolo de petrecerea momentului si trebuia sa afle mai mult sa stie ce era in cutie, de ce era acolo.

Dar Roger nu facuse in viata lui nimic, nimic mai mult decat sa isi schimbe lantul de la bicicleta si nimic mai mult decat sa se culce la loc noaptea si iata-l acolo, in mijlocul evenimentelor, viata trecand de la un strop de izvor la dimensiune de cascada in jurul lui, furioasa si repede, cerandu-i actiuni pe care nu le stia a face.

Asa ca alese sa se predea si sa mearga inapoi acasa, pentru a gandi un plan, pentru a afla el, pentru el, ce ar fi oare de facut cu cutia.

Isi petrecu urmatoarele saptamani cercetand in jur, vorbind cu politistul din sat “oare ce ar fi daca ar gasi cineva ceva in padure, n-ar fi ceva special? ha ha ha! sigur ca ar fi”, vorbind cu preotul “of ce e si cu copii aia care tot alearga prin padure…” dar cea mai lamuritoare discutie a fost cu bibliotecarul din sat.

Tanarul acela pasionat de carti politiste i-a spus ca orice obiect pierdut poate fi declarat al gasitorului daca a trecut suficient timp de la pierderea lui.

“Cat ? Cat ? Cat timp pana e al tau??”

“Depinde de la stat la stat, cred totusi ca 3 ani”

Si asa incepu lunga perioada de pelerinaj a lui Roger in padure.

Zi de zi timp de 3 luni calatori aproape zilnic – in afara de zilele cu viscol si cele in care vreo boala il fixa in pat – in padure pentru a-si vedea comoara.

Mana aproape disparuse dupa 2 ani, mancata de ganganiile padurii, doar niste oase negricioase desenand o forma perfect arsa in mintea lui Roger, cutia nu mai lucea de multa vreme, inrosita de vreme.

Era intr-un astfel de pelerinaj cand le vazu prima oara pe cele doua femei.

Mama si fiica ? Aproape sigur, de varsta diferita si la fel de sarace ca el, umbland degeaba prin padure, cea tanara cu o crenguta subtire in mana, cea batrana tragand usor piciorul stang dupa ea.

Si acum se apropiau de locul in care se afla cutia lui.

De ce ? De ce acum ?

Nu ii venea in cap o promisiune mai buna sau un adresant mai reusit, asa ca promise in mintea lui oricui ar asculta ca ii va da, ii va lasa undeva, bicicleta daca femeile alea doar vor merge in alta parte, e o padure mare, oriunde era in regula, doar nu acolo, nu langa cutia lui, nu acum, nu cand era atat de aproape de a o avea, de a fi a lui.

Dar nu, ele se tot apropiau.

Reusi sa le alunge in prima zi alergand prin padure si tipand cuvinte care i se pareau dezgustatoare.

Ele rasera dar totusi plecara, cea tanara doar dupa ce aruncase cu crenguta ei in el.

In aceea noapte Roger gasi dupa dulapul din bucatarie toporul pe il folosise pe vremea cand mama ii cerea sa taie lemne.

Nu era ascutit dar era mare si greu si undeva in lama se mai citeau urme sangerii care ii dezvaluiau un caracter al fiintei aproape de gandul care il bantuia pe Roger in noaptea  neagra.

Orice viata trebuie sa duca undeva, orice asteptare sa nasca ceva.

A doua zi se porni spre padure, isi lua pantalonii albastri si toporul – mai privi o data spre casa, stiind in adancul sau ca inima nu ii mai este.

smoala

Saturday, July 17th, 2010

“E un vis” isi spuse incet, intinzand mana prin intunericul din jur, mirosind a moarte, a cer de smoala si a lemn putrezit.

“Nu poate fi altceva decat un vis” isi spuse mergand, pana la glezne in apa, pipaind peretele si inaintand incet.

Auzea plescuitul apei si sunetul ne-natural al lemnului care trosnea sufocat de propria greutate, auzea horcaituri si isi dorea sa poata gasi un fir prin labirint, ceva care sa-l aduca inpoi in viata pe care o stia ca fiind a lui dar oriunde se uita singurul semn al unei destinatii era calatoria spatiala a sunetelor, de la cele puternice de aproape pana la unele indepartate, infundate, ca un capat de drum.

Se opri si pentru prima data isi dadu seama ca plangea.

Se intoarse spre metalul infipt in perete si il studie un pic, arata ca un carlig urias, ca si cum cineva a incercat sa prinda o balena uriasa.

Pentru prima data isi dadea seama avea piciorul rupt imediat sub genunchi, unde o bucata de os iesise prin piele si se vedea.

Durerea care pana atunci o ocolise exploda dintr-o data trimitand frisoane prin tot corpul si facand-o sa isi piarda echilibrul si sa cada intr-o parte.

Se agata de masa din fata privind pentru o ultima data hartile intinse pe ea, aventuri avute, aventuri neincepute, vise in marea lor parte, vise in care ii trasese pe toti dupa ea, ca o vrajitoare de pe vremuri, vise si jucarii din care plasmuise un loc in care sa moara.

“E totul doar un vis” isi spuse el, oprindu-se o clipa si inchizand ochii ca si cum speranta ca s-ar putea trezi mai exista in el.

De fapt tot ce mai era in el era speranta ca va putea ajunge in timp la ea, ca lanturile nu il vor putea tine in loc, ca ea inca traieste, ca orice ar fi zgomotul cel mai indepartat, zgomotul care nu semana cu o furtuna si nici cu o creatura cunoscuta de om e la fel de iluzoriu precum speranta ca s-ar putea trezi.

Scoase o sabie din rastel si puse in teaca in mod automat, aproape fara sa-si dea seama ce face.

Durerea o sageta cumplit prin tot corpul si pentru o clipa avu impresia ca poate ar fi mai bine sa-si taie piciorul, ca poate asa ar putea sa se miste mai bine.

Usa de la cabina ei era smulsa din balamale si zacea pe jos, in fata o mica luminita arata calea de-a lungul scarilor si pana pe punte.

Fu uimita de mirosul foarte puternic, nu intelegea de unde vine la fel ca si zgomotul nenatural care parea sa inconjoare ca un zumzait intens intreaga sa lume.

Nu auzea insa ceea ce isi dorea cel mai mult in acest moment sa auda, un strigat de ajutor, un horcait, un glas de om. Un intuneric lichid parea sa scalde tot in jurul ei, acoperind orice urma de prezenta umana, in timp ce se lupta cu durerea urcand scarile.

Cauta disperat o lama sau un obiect de metal dar fara lumina se dovedi imposibil, apa din jurul sau, care ii urcase pana la brau deja parea insondabila si grea, nenatural de grea, incat de fiecare data cand incerca sa pipaie podeaua i se parea aproape imposibil sa isi mai scoata mainile.

Ii era din ce in ce mai greu sa mearga in fata cand dintr-o data picioarele ii atinsera un obiect taios.

Dupa atingeri febrile i se paru ca e un soi de carlig, sau o sageata enorma cu capul dublat care patrunsese adanc in carnea carenei si se ciobise partial pe una din nervurile de metal care inchideau burta navei.

Pe punte nu mai era nimic viu, un cadavru se misca ritmic intre patru butoaie, purtat de ape intre ele. Il recunoscu pe unul dintre oamenii de abordaj si intelese ca incercase sa se urce pe unul dintre catarge, poate sperand intr-un fel ca ferindu-se de apa in sine ii va fi bine.

Renunta sa incerce sa ajunga la el in speranta ca ar mai putea fi viu.

Privi pentru prima data scena distrugerii in intreaga ei forma inspaimantatoare. Din “Arthea” nu mai ramasese mult recognoscibil. Trei fire de otel enorme ii ieseau acum din babord si deja era inclinata masiv la stanga. Doua dintre catarge erau rupte si zona unde se afla carma fusese complet rupta din nava, doar o rana rotunda ramanand in loc.

Fusesera patruzeci de oameni, prea putini desigur, pe un vapor prea mare pentru mica lor aventura si in jur nu mai ramasesera decat amintirile unui drum.

Nu reusi sa isi desfaca lanturile in lama carligului.

Deja apa ii ajungea pana la gat si gandurile i se topeau in cap, o melasa astringenta si duioasa, in care ea, Fabia, revenea periodic ca o chemare, ca o secunda de oprire pentru inima care ii batea nebuneste in preajma mortii.

Muri cu ochii deschisi indreptati in sus, strapungand cerul de smoala care se inchidea deasupra lui, incatusat si singur.

“E un vis” isi spuse ea, asezandu-se langa drapelul cu cap de mort pe care il udase cu sange prima data acum 20 de ani.

“Arthea” se inclina acum si mai mult la stanga, gemand din toate incheieturile ei de lemn in timp ce Fabia se intreba de ce un om liber a ales lanturile doar ca sa ramana langa ea.

Lumina neagra ii inghiti pe toti, si zumzetul inceta in timp ce vaporul isi ducea nazuintele inapoi in ocean, acolo unde isi are sfarsitul orice libertate.

gogoasa

Wednesday, October 28th, 2009

Si in timp ce pregatea el sa muste cu pofta din gogoasa se auzi un zgomot.

Poc !

Ce sa fie oare se intreba?

Poc ! Poc !

Se uita in jur, toti oamenii isi vedeau de ale lor, mergeau pe unde aveau treaba, deloc preocupati de vreun eveniment important pe cale sa se intample atunci si acolo.

Se hotari sa-si manance gogoasa in continuare iar pana cand ajunse acasa deja uitase cu totul de intamplare.

Casa ii era goala, doua scaune, o masina de spalat, cateva stive de carti pe jos si o mandolina. Se dezbraca de palton, si puse pe masa cutia cu gogosi.

Nu avea pat si asadar incerca sa evite momentul in care trebuia sa se culce pe podeaua (rece) cat mai mult. Asta insemna de obicei ca citea dintr-una dintre numeroasele carti incepute pana cand somnul il dobora si cadea, practic din picioare, pe jos, adormit.

Facu la fel si in aceasta seara.

A doua zi, de dimineata, isi puse paltonul, fura ziarul vecinului de la 5 si pleca in parc sa hraneasca porumbeii.

Avea parul foarte murdar, ceea ce speria in general oamenii sau cel putin pe cei care insistau sa se uite atent la el dar pe porumbei ii atragea cumva magnetic.

Statea adesea ore in sir pe o bancuta, privind in gol, intr-un fel de suspensie vecina cu inexistenta, mancand din cand aproape mecanic din firimiturile pe care le impartea cu porumbeii.

Dar era totusi o fire curioasa, un om care se intreba lucruri – si brusc se ridica hotarat de pe bancuta, mult mai devreme decat ar fi facut-o in orice alta zi si pleca spre micutul chiosc roz cu gogosi.

Lua iarasi 3 gogosi cu ciocolata, favoritele sale si pleca pe acelasi drum ca in seara trecuta, spre casa.

De data asta vazu, chiar in mijlocul drumului sau spre casa un felinar.

Era un felinar normal, inalt, negru, cu maciulie de sticla, dar cu lumina din maciulie stinsa.

Singura problema e ca era pe o margine de drum unde nu exista sau, cel putin, era sigur ca nu existase pana atunci, un felinar.

Se invarti in jurul felinarului minute in sir, muscand din cand in cand din gogoasa, atingandu-l – uitandu-se cu un amestec de discretie si insistenta destul de nereusit la trecatorii din jur ca sa observe daca da si ei vad un felinar acolo.

Un catelus a venit sa faca pipi pe el ceea ce nu l-a lamurit pe deplin, pentru ca era, pana la urma, un animal.

Pleca totusi, dupa aproape o ora, spre casa, convins ca da, acolo era un felinar.

Pentru prima data in mult timp ajunse acasa mirat si se hotari sa se culce direct, ca sa accelereze sosirea zilei urmatoare.

Nu a fost un somn placut, podeaua era tot rece si ii fu foarte greu sa adoarma dar intr-un final, privitul fix intr-un perete alb il doborise.

Dimineata ajunse langa chioscul roz mult inainte ca el sa se deschida.

O sperie pe vanzatoare suficient cat sa fie nevoie sa-si cheme seful sa o pazeasca in timp ce deschidea chioscul.

Oricum, cumpara 3 gogosi cu ciocolata si pleca spre casa.

Ajunse pe langa strada cu felinarul, care era inca acolo, stins si plin de mici poze cu reclame la fast food.

Poate fusese intotdeauna acolo?

Ajunse acasa si mai mirat de absenta de evenimente interesante decat ar fi fost, probabil, de prezenta lor.

Adormi si mai greu dupa ore in sir de privit in gol.

A doua zi repeta procesul, lua gogosile, trecu pe langa felinarul mirosind puternic a urina si cumva desuet pe strada lui fara nici un alt felinar in jur si ajunse acasa.

In timp ce urca spre etajul sau observa ca vecinul de la 5 inca avea ziarul pe pres.

Nu mai tinea minte daca dimineata, inainte sa se grabeasca spre chioscul cu gogosi il luase sau nu.

Se opri si batu la usa.

Usa se deschise si simti un miros puternic de ciocolata si banane.

sus

Sunday, August 23rd, 2009

Astazi mi-a sarit pisica in brate si mi-a spus.

“Noaptea vad o macara afara pe geam. E o macara enorma, poate cea mai mare care a exista vreodata. E din metal si varfurile ei formeaza o cruce, dar pentru ca ea a fost construita de oameni pentru a construi obiecte, nu suflete, i se spune macara si nu cruce.”

S-a lins pe mustati si apoi pe o labuta si a continuat.

“La capatul ei din stanga e un mare bec rosu, nu cel mai mare, din lume dar suficient de mare cat sa fie vazut de toate pasarile care exista in cer si de cateva dintre spiritele care privesc lumea de departe. Si becul ei rosu e luminos si colorat si ma uit des la el.”

M-a privit intrebator, ca si cum astepta o confirmare, ca da, si eu ma uit des la becul rosu si da si mie imi place.

“Becul rosu e acolo pentru a preveni accidentele. Se intampla des accidente in cer, putini dintre voi stiu asta. Lucruri se lovesc, lucruri mor in felul lor, se incep si se sfarsesc, cad spre pamant cu o viteza suficient de mare incat cand trec prin fata ochilor vostrii devin doar fire de praf transparent, pe care le vedeti plutind in jurul vostru, la capatul coborarii lor in infern, prizoniere, imponderabile, cosciuge.”

S-a uitat visator, sau cel putin asa mi s-a parut, spre geam, si s-a tolanit langa piciorul meu.

“Becul opreste multe dintre aceste accidente, multe lucruri dintre cele de sus se alarmeaza cand il vad, se opresc din drumul lor, unele se trezesc dintr-o visare care dureaza de sute de ani, doar pentru a-l privi. Putine dintre aceste lucruri stiu ca acest bec e facut de voi, de oameni, pentru multe voi nici nu existati, sunteti doar un zgomot de fundal in visarea lor, ca un bazait electric care nu vrea sa se opreasca. Daca aceste lucruri ceresti ar intelege notiunea de recunostinta, ele v-ar acorda-o, dar din pacate ele nu inteleg acest lucru. Ele inteleg doar miscare si nemiscare, trezire si adormire, continuu si nefiinta. Asa ca tot ce va pot da e un pic de mirare adresata direct becului vostru.”

I-am mangaiat blanita moale, cum faceam de fiecare data cand imi povestea ceva stand langa piciorul meu.

“Urmele voastre prin lume sunt uneori ca niste pasi de gigant pe cer, straini si mari, cu care nimeni nu stie ce sa faca in afara de a lua nota de existenta lor. Daca ati stii cate mirari ati starnit, in fiinte ne-mirate vreodata, de-a lungul infinitului lor de constiinta poate ati desena si mai multe arabescuri pe cer, mozaicuri de becuri rosii, asa cum faceti voi tot timpul, pentru a starni si mai multe reactii, pentru a afla si mai multe despre lumile care nu va cunosc.”

“Dar nu o faceti, pentru ca acesta e un secret, e unul dintre acele lucruri pe care chiar si creaturile care au ales sa stea aproape de voi nu vi le spun, de teama sa nu exagerati in cautarile voastre, sa nu mariti si mai mult agitatia cereasca.”

“Eu ti-l dezvalui tie pentru ca mi-esti drag si pentru ca te-am surprins uneori privind in jur cu o teama de minuni care imi place si imi face bine.”

Si apoi a adormit.

nori

Thursday, June 11th, 2009

“As putea, daca as vrea, sa rotesc intreaga lume in jurul norului ala ca in jurul unui ax enorm. Sa rotesc universul,  sa fac oamenii sa se agate disperati de cladiri, de copaci, privind in hau, in abis, mirati si ingroziti, neintelegand nimic”.

Isi privea picioarele atarnand in gol, asezat in fund pe marginea de balcon.

Halatul ii era larg si desfacut si maieul usor ingalbenit.

Isi privi cu interes mana, de la inaltimea asta putea sa acopere cartiere intregi cu ea, ca un zeu nemultumit de propria creatie calculand o noua forma de a aduna divinul.

Era neras, parul ii era murdar si avea o mica rana la mana dreapta, de la cioburi.

Simtea un ras interior ciudat, oricat se straduia, si se straduia mult, nu il putea scoate din stomac, unde rezona cu mare entuziasm si sa-l aduca in gat si sa-l expedieze afara pe gura.

Se ridica si incepu sa mearga mai departe pe balustrada lata de doar cativa centimetri.

La un moment dat se opri si, ridicat pe varfuri, se prinse de balustrada de deasupra si se ridica in balcon.

Odata ajuns in balcon se opri si cauta sa recunoasca vreun zgomot.

Casa era in intregime cufundata in intuneric, cativa ochi electrici clipoceau lent in sufragerie si o perdea se freca lent de un perete.

Deschise cu micuta surubelnita de ceasornicar din buzunarul halatului usa.

Se auz un scartait, mic, dar suficient cat sa-i inghete respiratia cateva secunde.

Dupa cateva minute in care nu se intampla nimic se intoarse spre fereastra si isi privi iarasi norul asezat pe cerul inrosit, in acelasi loc in care ar putea ramane pentru totdeauna, daca ar hotari sa roteasca lumea in jurul sau.

Traversa sufrageria si se indrepta spre dormitor, tiptil, calcand cu atentie pe varful papucilor jerpeliti din picioare.

Usa de la dormitor era deschisa si le putea privi chiar din hol.

Erau blonde, de cam aceeasi inaltime si dezvelite.

Una dintre ele inca avea cicatricea pe umar, mare si aratand ca o floare, i se parea lui.

Avea acea culoare inchisa, profunda, aproape maronie, pe care o capata uneori cicatricile nevindecate.

Cealalta isi acoperise chimic cicatricea, desi un mic semn, o incretitura a pielii, inca trada locul.

Observa ca femeile se tineau de mana in somn.

Isi apropie urechea de spatele uneia dintre ele, incet, incet, pana cand ajunse lipita si ii putu auzi respiratia ritmica.

Ramase asa minute in sir, incercand sa gaseasca cu privirea un colt de geam descoperit prin care sa gaseasca iarasi norul sau si sa poata, in sfarsit, roti aceasta realitate pana intr-un punct in care el sa fie cel care le tine agatate pe ele de cladiri si copaci, razand dispretuitor in fata abisului.

Observa ca halatul incepea sa i se umple de sange si se ridica.

Nu vroia sa ramana un semn al trecerii sale si cu atat mai putin un semn care sa duca direct la el in caz ca cineva ar fi privit mai atent.

Mai privi o data in jur, luand in piept cu fiecare respiratie mai multe molecule din aceasta lume pe care o lasase in urma cu atat de mult timp si se intoarse in sufragerie.

Se intoarse pe balcon si privi inca o data in urma.

Norul sau nu mai era de vazut pe cer.

nu o vreau

Thursday, June 11th, 2009

“Nu vreau sa o fac, nu stiu de ce insisti atat!”

“Pentru ca nu inteleg care e problema. E o rugaminte banala, nu trebuie sa faci nimic complicat, nu inteleg de ce esti atat de antipatic!”

“Nu e deloc o rugaminte banala, o rugaminte banala e sa te ajut sa te ridici daca ai alunecat sau sa iti imprumut o cana. Tu vrei sa ard chestia aia pe care nici macar nu o poti atinge. Nu e nimic banal in asta.”

Cei doi barbati erau imbracati gros, cu caciuli mari, rusesti am spune si bocanci.

Blocurile din jur aveau un aer bizar, daca nu ar fi fost un prosop albastru care flutura atarnat pe o sarma undeva la un balcon ar fi parut complet abandonate.

Dar nu erau, tradate in dezolarea lor de o voce de femeie rasunand undeva in distanta.

“Nu e nimic de explicat, tot ce vreau e sa o iei si o arunci in foc.” spuse barbatul scund si apoi mai lua o gura de ceai cald.

Intre cei doi se afla un foc, de dimensiuni considerabile deasupra, caruia tocmai fusese un ceainic mare care aburea acum undeva pe pamantul inghetat din jur.

Era zi, o zi clara, acida aproape, de iarna, cu un cer complet fara nori.

Totul in jur parea complet vizibil, ca si cum o lentila enorma care acoperea realitatea ar fi fost proaspat stearsa, ca si cum intreaga fiinta a lumii era expusa intr-o vitrina de gheata.

“O fac numai daca imi spui ce e inauntru!” spuse barbatul mai inalt. Purta ochelari si un privitor atent ar fi remarcat ca manusile sale nu formau o pereche. La mana stanga purta o manusa maronie cu blana in timp ce la mana dreapta avea o manusa crosetata, dintr-o lana verzuie.

“Nu e important ce e inauntru, ce conteaza e ca orice ar fi acolo nu mai trebuie sa fie, nu mai are o ratiune de a exista.”

Obiectul semana cu o carte, cu coperti negre, simple, fara nici un alt semn distinctiv.

Parea sa aiba putine pagini, iar marginile lor erau roase, aratand o varsta inaintata.

“Asta tot nu explica de ce de cand am gasit-o ai refuzat sa o atingi. De unde stii ca orice ar fi inauntru nu mai are de ce sa existe? De unde stii macar ce e, din moment ce nu ai fruzarit-o?”

“Stiu ce e din acelasi motiv din care stiu ca nu e bine sa beau din ceai imediat dupa ce a dat in clocot sau stiu ca soarele sta sa apuna atunci cand o parte din cer devine portocalie. Sunt lucruri pe care le tii undeva in cap fara sa le stapanesti, plutesc ca niste bucati de lemn dupa o furtuna, au apartinut cuiva candva dar nu mai sunt nimic decat semne neclare.”

“Semnele sunt facute pentru a fi citite. Daca e un mister, e un mister care merita cercetat, daca are un stapan merita gasit, daca e a ta, tu trebuie sa-i duci la capat soarta.”

Statura cateva minute in tacere, fiecare sorbind cateva picaturi de ceai fierbinte.

Din cand in cand barbatul scund se uita la micutul obiect negru cu o cautatura preocupata, incercand parca sa o mute inspre foc doar cu privirea.

“Aveti niste ceai si pentru mine?”

Era o femeie, mult mai tanara decat ei doi, bruneta si tunsa scurt.

Se aseza langa ei, fara multe formalitati si ii fu oferita o cana cu ceai.

“Ce e in carte?”

“Nu stiu, e a lui.” spuse barbatul cu ochelari indreptand usor barbia spre prietenul sau.

“Nu e a mea.” raspunse posac barbatul scund.

“Ce e in ea?”

“Nu stiu, arunca-o in foc” veni iarasi raspunsul posac.

“E un semn al unei furtuni, un detritus al unui vis, o barcuta de hartie fabricata de nimeni dar din hartie pe care el o stie bine.” si barbatul cu ochelari mai lua o gura de ceai.

“Pentru un lucru fara stapan si fara scop pare sa aiba multe sentimente atasate. Cineva vrea sa o distruga, un prieten se intreaba ce e, eu as vrea sa stiu cum a izbutit sa fie…”

Continuara sa sporovaiasca cateva minute in timp ce cerul devenea portocaliu in jurul lor.

Fusese o zi lunga asa ca se hotarara sa se culce.

Barbatul scund ii dadu sacul sau de dormit femeii, avea haine suficient de groase cat sa se poata lipsi, spuse el.

A doua zi dimineata sacul de dormit era gol.

Barbatul cu ochelari observa intai ca prosopul albastru nu mai flutura pe balcon.

O ceata subtire se ridicase peste lume, ca si cum lentila care fusese atat de clara ieri devenise iarasi murdara, ca si cum lucruri aratate devenisera iar ascunse.

Iar cartea nu mai era de gasit.

Barbatul scund putu in sfarsit sa zambeasca din nou si intreba unde se vor indrepta mai departe.

nu ma atinge

Saturday, May 23rd, 2009

“Nu ma atinge” spuse ea in timp ce isi misca picioarele in aer. Avea spatele transpirat, parul ud si respira foarte incet.

Dintr-un copacel se auzea un fel de pasare, cerul era complet gol, aproape transparent, ca o gaura in lume la capatul careia stralucea un soare ireversibil.

Baiatul isi misca mana prin iarba, incercand cumva sa nu atinga firele, sa genereze tensiunea aceea ca o calatorie in timp a unei atingeri nemanifestate.

“Bine, ma intorc mai tarziu” spuse el si se ridica.

Era imbracat in pantaloni scurti, fara pantofi si fara camasa si avea un bronz pronuntat si sanatos.

Se indrepta spre padurea care stralucea in distanta, verde si hipnotica, ca un refugiu tacut.

In timp ce se plimba printre copacii strapunsi de raze de soare gandurile i se plimbau prin trecut, amintiri despre parinti, despre copilarie, despre tot felul de dorinte, unele implinite, altele nu, despre sentimente.

Dar cel mai mult se gandea la ea, fara sa insa a da un contur anume gandurilor, erau imagini, erau atingeri, era o caldura electrica si un miros anume.

Studia plantutele rasarite prin padure, tot felul de ciuperci minunat de stranii, cateodata cate o floare modest colorata, muschi cautatori de umbra, zgomotele lemnului viu, tot felul de insecte care misunau.

Se opri langa un copac mare ca sa inspire aceasta atmosfera de calm in afara timpului.

La un moment dat inceta sa mai faca orice altceva in afara de a a-si asculta respiratia, ritmica, un tempo de lumi intregi si o iesire dintr-o lume, i se imbratisa acestei senzatii in deplina liniste de traire.

Nu putea sa adoarma, caldura ii placea, ii aprindea spatele intr-un mod pe care il percepea ca fiind sanatos, ca si cum soarele ii era menit, ii era sortit, dar nu putea sa adoarma.

Si isi dorea mult sa adoarma pentru ca visa adesea lucruri minunate pe acel delusor, in zilele petrecute jucandu-se de-a fericirea.

Scoase o carte si incepu sa se gandeasca unde plecase el.

Stia ca fusese toata ziua rece, dar numai pentru ca uneori cruzimea ii facea placere.

Ii placea sa-l vada uneori un pic intristat, un pic inegurat, era un sentiment agreabil si cu atat mai placut cu cat intotdeauna un zambet era suficient pentru a-i sterge indoiala din privire.

Se gandea ca niciodata nu simtise o potrivire mai vie, mai reala cu cineva, era un lucru palpabil acesta dintre ei, cu o greutate care curba un pic aerul pe care il respirau cand erau impreuna.

Nu intelegea de unde putea fi.

Era o fundita rosie, lunga.

Isi putea imagina ca cineva o purtase in par, sau poate in jurul braului.

Era matasoasa si mai purta inca o urma de parfum, aproape indescifrabil, ca un semn ca a fost candva a cuiva.

O privea curios, nu intelegea cine ar fi putut sa o piarda in padure si sa nu se intoarca dupa ea, era o funda frumoasa, pentru el parea pretioasa, un obiect important si secret.

Se hotari sa mai caute urme ale acestui drum invizibil si petrecu minute bune inspectand zona de langa copacul unde gasise agatata funda, dar fara succes.

Soarele se pregatea sa apuna, padurea se intuneca si parea ca adoarme cu toate minunile sale obosite de atata lumina si baiatul se hotari sa se intoarca.

Pe masura ce se apropia de delusorul unde era ea funda din buzunar parea ca-l arde, ca straluceste cu un soare intern, inexistent altundeva, ca degaja o caldura care il transfigura.

Se mai uita o clipa spre ea, pe deal, in rochia alba in care o vazuse de atatea ori, strapungandu-i amintirea si trairea si se intoarse.

Nu o mai vazu niciodata.