Archive for the ‘omul de zapada’ Category

apa sarata

Saturday, July 5th, 2008

Ii placea sa simta aerul taios pe fata, sa simta sarea pe piele, taioasa si aproape acida, inundandu-i porii cu cristalele vaporoase.

Auzea pescarusi si il mira intotdeauna ca sunetul lor il traversa pe de-a intregul dintr-un capat la altul ca o marturie a locului in care se afla.

Se intorcea acasa, dupa 5 ani de cautari fara nici un rezultat, fara nici un ban in buzunar, cu multe povesti despre locuri uluitoare si foarte putine idei despre cum aceste povesti i-ar putea folosi mai departe pentru a supravietui inapoi in orasul oamenilor.

Bea o cana de ceai fierbinte, oferita de capitanul vaporasului albastrui cu care calatorea si incerca sa isi aminteasca de ce se afla acolo.

Omul nu il intrebase nimic in port, cand Radu ii ceruse un loc de munca si un drum, a vrut doar sa stie cum sa-l strige pe punte: “Radu” a spus barbatul nebarbierit.

Munca era grea si obositoare, dar cumva vantul rece si muscator, apa, cerul gri si apa infinita fiintau intr-un univers atat de real, atat perfect viu prin pericolul sugerat de moartea care plutea peste tot incat oboseala se ascundea undeva in spatele mintii, dosita sub instincte primare mult mai puternice.

Era intr-un satuc din munti, primul care avea magazin cand gasise ziarul care il aducea intre cer si mare in aceasta zi sarata.

Undeva pe o pagina era o imagine care dezvaluia un nou sediu pentru o institutie sau alta iar undeva, in spate, George si Laura, aproapiati, dar nu impreuna, cu o distanta electrica intre ei, ea privind un pic in jos, fara sa zambeasca, el cu un un aer trist si nehotarat.

La inceput fusese hotarat sa ignore imaginea, nu era prima pe care o vazuse cu cei doi, stia ca tot ce fusese viu in el murise odata cu plecarea ei, ar fi vrut sa arunce ziarul si sa plece mai departe, spre nicaieri, spre muntii ramasi necalcati si padurile nevazute.

Dar privirea ei il strapungea prin hartie direct in minte, ii fulgera printre ganduri, daramand bariere si hotarari demult luate.

I-a trebuit aproape un an ca sa se intoarca, iar cand in sfarsit s-a intors in orasul inzapezit si luminos pe care il lasase in urma, cand a pasit acolo unde lasase tot ce a iubit vreodata, a aflat ca ea plecase, nimeni nu stia unde.

Nu mai ramasese decat George.

adu-mi aminte

Monday, June 30th, 2008

“Si am deschis ochii si am privit lumea si ea a fost vie.

Si intr-o sclipire de lumina si apus am zarit orizontul si peste orizont pluteau o mie de pesti de aur care cautau sa scape din oceanul inexistent.

Si intre pesti era o poarta si prin poarta zaream sfarsitul tuturor lucrurilor stiute si nestiute.

Si in imbratisarea dulce si deliranta ma duceam spre poarta purtata de nimic si inconjurata de clipe solubile si din cand in cand, aproape imperceptibil, simteam in varful degetelor ceea ce nu pot descrie decat ca fericire electrica.

Si priveam in abis asteptand sa ma cuprinda, sa imi urce prin nari, prin gat si prin ochi in suflet unde sa se impreuneze cu haul purtat de mine de atata timp in secretul nestiut.

Si campiile de roua si zgomotul de bataie de inima si florile si vesnicele pudori si trecuturile neiertate imi erau haine si ma inveleau ca un giulgiu al viilor si imi luau sufletul in palma.

Si la puntea dintre lumi, acolo unde se rupe fiinta si din tot ramane o sageata de lumina perpendiculara pe sine, acolo unde se termina sperantele si drumul gandurilor, acolo unde ma purtam pe mine in zbor ai intins o mana si m-ai smuls.

Si m-ai smuls din nestiinta si din moarte si din carne si din foc si din flacarile fara de caldura si m-ai tras inapoi in mine.

Si mi-ai vorbit despre trezire si vis nespus si mi-ai vorbit despre respiratie si neputinta si incet m-ai redat mie asa cum nu credeam ca se mai poate.

Si pentru ca acum umplu aceasta piele si pentru ca acum vorbesc pe aceasta gura si pentru ca sunt vie si pentru ca aproape pot atinge marginile propriei mele taceri, pentru toate acestea numai tu existi.”

Si un sfert de luna acoperea coltul de acoperis si sub el Laura ii lua mana lui Radu in a ei, ca o cochilie un sunet.

Si au privit noaptea sfarsindu-se.

caldura translucida

Tuesday, April 29th, 2008

Isi privea mana deasupra veiozei, semi-transparenta, carne si celule plutind peste un soare artificial.

Auzea un ceas undeva in camera, de cateva minute ceasul devenise insasi camera, umpland spatiul pe care obiectele il parasisera cu sunetul predictibil.

Nu era pana la o urma o mare diferenta intre sunetul acela si orice altceva, celule si atomi si secunde, tot felul de sub-diviziuni ale unui intreg indescifrabil.

Mana i se incalzea usor, daca isi atingea obrazul lasa o mica pata rosie, semnul trecerii soarelui, semnul trecerii timpului.

Nu mai stia de cand asteapta, poate erau doar cateva minute, cu siguranta au parut cele mai lungi minute din viata lui.

De cand ea plecase avea des parte de aceste seri de mila si compatimire pentru sine, seri de somnambulism si tacere si seri de tristete.

Renuntase la un moment dat la muzica pentru ca i se parea prea intrusiva, prea prezenta in mintea lui, dictandu-i prin melodii un discurs emotional.

Se simtea asadar mult mai confortabil in incertitudine, se simtea mai bine in tristetea asta – poetica sau macar demna – se simtea bine sub sorii lui artificiali studiind felurile in care poti imparti lumea in bucatele minuscule de nimic.

In papucii lui uriasi de casa bantuia prin camere – completat discret datorita unor prieteni cu un halat pufos albastru – uneori cu o carte, pe care nu o citea oricum, alteori doar suspinand alene si plictisit asteptand, in esenta, sa moara.

Seara asta era altfel inca, era altfel pentru ca de dimineata ii sunase telefonul si la capatul celalalt al apelului era o surpriza.

Nu prea mai fusese surprins demult, George, poate chiar nu fusese niciodata.

Nu neaparat pentru ca George era intuitiv, desi era si asta, ci pentru ca asteptarile lui despre umanitate erau de asa natura inca micile galaxii care roiau in jurul sau nu reauseau niciodata sa le depasasca.

Acum insa acel telefon il tulburase.

Fluturi demult morti isi bateau aripile lor scheletice in stomac, gura i se usca mai des, ochii ii lacrimau usor si fara motiv (poate, lumina slaba…) si ii transpirau mainile.

Obisnuita tolaneala fusese inlocuita de o neliniste, de o suspiciune, ca o zbatere violenta a viscerelor anuntand o furtuna in micutul sau cimitir.

S-a straduit mult sa inteleaga de ce l-ar fi sunat, de ce acum, de ce asa, dar la telefon interlocutorul nu a vrut sa-i raspunda.

Stia sigur ca ea plecase, ca o impinsese, ca nu mai era dar acum, peste aceasta piramida de axiome se ivise o eclipsa, ca o minune care ar convinge pe oricine ca piramida merita daramata.

Isi privea mana deasupra lampii, semi-transparenta si simtea ca si el e la fel, ca nu poate fi vazut decat ridicat deasupra luminii, scuturat de intuneric ca doar atunci cineva l-ar vedea cu adevarat, altfel decat prins in neputinta.

In timp ce caldura ii invada corpul se auzi un sunet, era soneria de la intrare.

Radu era in fata usii.

sange dulce

Wednesday, October 31st, 2007

Cum putea oare Finca sa miroasa a dulce? Adica, bun, exista mirosuri si mirosuri, unele mai interesante, altele mai putin interesante, dar toate aveau totusi o oarecare coerenta, o substantialitate, o derivatie.

Uite scorcisoara. Mama pune scorcisoara in cafea si scorcisoara aia miroase a scorcisoara, nu miroase a mama si nici a bine, la modul general.

Dar Finca mirosea a dulce la modul cel mai general, in sensul gumos si impenetrabil al tortului necopt si al vaniliei la plic si al parfumului vechi al mamei, in toate sensurile imaginabile si in nici un sens in acelasi timp.

Mai arata si ciudat, alb si moale si bucalat ca un fel de bezea vie pe care toti parintii o iubesc instantaneu si toti profesorii si-o doresc drept accesoriu animat in clasele lor.

Si iata-l pe George, intr-un tufis, langa Finca-de-turta-dulce si Titi-cel-cu-un-singur-maieu (avea mai multe, dar aratau toate la fel), nevoit sa inhaleze revoltatorul miros de dulce al baietelului pe care se straduise un an de zile sa-l evite drept coleg de banca.

Lui Finca i se spunea asa pentru ca avea probleme in a pronunta cuvantul Fiindca.

In mod normal un copil de 10 ani nu foloseste tocmai des acest cuvant dar cumva intregul micro-cosmos in care se plimbau el, George si Titi aflase intr-o zi cat de adorabil era baietelul blond si dulce cand pronunta inutilul cuvant si de atunci devenise ocupatia preferata a tuturor rudelor sale (ba chiar a tuturor adultilor vii de pe o raza de 20 de kilometri) sa-l roage pe Finca sa spuna Fiindca.

Popularitatea castigata prin metode atat de josnice il calca pe nervi pe George, altfel un obisnuit al atentiei excesive de cand ceruse sa primeasca cadou de ziua lui o carte de matematica, in loc de o bicicleta ca orice alt copil.

Si iata-l acum pe George, viitor licean, viitor student, viitor contabil, viitor barbat insurat si suparat, intr-un tufis cu vedeta pop a vremii sale, Finca-de-turta-dulce.

Expeditia fusese organizata de George in scopuri destul de insidoase. Pe George il deranja faptul ca nu era privit cu seriozitate, ca nu i se cerea parerea despre dezbaterile de la televizor, ca era trimis in camera lui cand venea seful politiei in vizita la parinti si in general il deranja ca avea 10 ani si nu ,sa zicem, 19 sau p-acolo.

Tinta era un copil de la scoala rivala, un baietel despre care se auzea ca e foarte destept si care ii adusese unei profesoare o floare de pe un ghetar. Cum reusise sa ajunga pe un ghetar si sa mai gaseasca si o floare pe el, nimeni nu prea stia, variante erau multe, de la simplu trucaj organizat de parinti pana la o neobisnuita aptitudine alpinistica.

Cert e ca George il gasea a fi un rival de temut si ca planul lui era de a-i arunca o piatra in bicicleta exact in fata casei sale, umilindu-l in mod evident si castigand astfel fara indoiala razboiul tacut dintre scolile lor si cel personal dintre geniul in matematica si alpinistul amator.

Finca si Titi au acceptat imediat sa se implice in planul diabolic mai mult pentru ca si ei ca si George se simteau prea draguti, prea iubiti, prea protejati si isi doreau ca niste mici pradatori protejati de haita sa lupte si ei un pic cu turma de antilope (plus ca George era un pic mai mare si ii amentisase cu bataia).

“Scart – scart – scart…”

Bicicleta nu era tocmai nemaipomenita, era o vechitura trista pe care copilul o primise de la un bunic.

Cand ajunse acasa i se paru ca un tufis era mai mare decat trebuia, ba chiar ca se si misca un pic dar nu investiga problema mai in amanunt.

“Swooooooosh…”

Piatra il lovi pe Radu chiar in cap si sangele ii siroia incetisor pe fata cand George alerga in mare viteza pe mijlocul strazii, inspre casa lui.

Aparent Finca avea o mica problema cu ochii, problema nedescoperita pentru ca toate notele lui era bune si castigate doar pentru pronuntarea cuvantului care ii devenise nume.

Radu nu a inteles niciodata motivele atacului terorist, dar cum Titi fusese ultimul dintre cei trei care o taiase la fuga deduse in mod eronat ca el fusese capul rautatilor si petrecu circa 8 ani intr-o nesfarsita campanie de razbunare care a sfarsit prin a convinge familia lui Titi sa se mute in Indonezia, la niste rude.

cadoul fara borcan

Sunday, September 30th, 2007

Era un cap mic de maimuta.

De fapt, majoritatea maimutelor au capul mic si acum ca se gandea un pic, capul pe care il tinea in mana nu era neaparat foarte mic.

Procesul de mumificare prin care trecuse parca il micsorase totusi cat de cat.

Radu se tot intreba daca are vreun gust, daca un cap de maimuta murat seamana vreun pic la gust cu castravetii pe care ii facea mama lui toamna.

Era teribil de tentat sa incerce sa manance obiectul, dar nu putea, era un cadou.

Adevarul e ca Radu nu se pricepea deloc la ales cadouri (dar era in schimb genul de om care ar manca de curiozitate un cap de, sau poate chiar o, maimuta, asa ca avea si el calitatile sale).

Capul era singura amintire pe care o avea din perioada pe care o petrecuse intr-un sat dintr-o delta amazoniana.

Plecase acolo intr-o misiune vag stiintifica.

Cineva ii daduse niste carti de programare neuro-lingvistica (o tehnica prin care oamenii grasi, de pilda, se pot convinge pe sine ca nu sunt grasi pana cand intr-o zi pur si simplu nu mai sunt grasi, unii oameni i-ar zice wishful thinking stiintific) si Radu se hotarase sa neuro-programeze niste indivizi dintr-o cultura primitiva.

Se convinsese de asta mai mult pentru ca avea suficienti bani ca sa poata cumpara biletul de avion si pentru ca se plictisea teribil facand ceea ce facea el zi de zi.

Radu era psihologul de serviciu al unei companii care isi punea angajatii sa faca lucruri atat de crunte incat angajatii se sinucideau pe capete, se luase asadar decizia de a-i sorta pe aplicatii pentru joburi in asa fel incat cei cu inclinatii suicidale sa fie respinsi (sortarea consta in a intreba orice aplicant daca, la modul general, s-ar sinucide dintr-un motiv sau altul).

In satucul lui amazonian Radu s-a distrat de minune, mancarea (peste si fructe) era buna, a slabit cateva kilograme si a invatat sa recunoasca o gramada de plante.

Programarea neuro-lingvistica nici macar n-a mai incercat-o pentru ca in prima zi in sat seful satului i-a cerut cartile care contineau toate informatiile necesare si i-a oferit in schimb o sulita destul de draguta.

Ca orice tanar de varsta lui Radu a ales arma stralucitoare.

Seful satului a facut o casuta din cartile primite, casuta in care locuia mangusta lui (seful avea o frica teribila de serpi, asa ca avea tot timpul grija sa aiba o mangusta in preajma).

Si acum, dupa 3 ani de cand se intorsese, Radu vroia sa dea capul de maimuta, ultima lui legatura cu perioada aceea de facut nimic atat de grozava, unei fete.

Pe fata o chema Laura si cand a reusit in sfarsit sa ii spuna ceva, dupa 3 saptamani de vizite complet inutile la camera de urgenta a unui spital, cand i-a atins prima data bratul, toate celulele din corp i-au explodat si pentru o clipa a simtit ca se scurge ca un lichid si ca trebuie sa se incordeze teribil doar ca sa ramana legat intr-o fiinta.

Adevarul e ca Radu chiar nu se pricepea sa aleaga cadouri.

nuca de cocos

Tuesday, September 25th, 2007

“Hmm…”

“Hmm?”

“Da, hmm…”

“O sa scap? Adica, nu pare foarte grav. E foarte grav? Nu doare sa stiti!”

“Greu de zis cat de grav e. Poate ar fi bine sa imi povestiti totul de la inceput.”

“Bine, dar inceputul e atat de departe acum.”

“Cand eram mai mic, poate adolescent, nu sunt sigur, eram convins ca pot zbura. Cateodata, in timp ce mergeam pe strada, imi incordam usor muschii picioarelor si parca ma ridicam un pic in aer, parca oasele mi se goleau si pentru o secunda ma separam de lume exact cum se desparte uneori visul de realitate, imperceptibil dar cumva concret, intens.”

“Devenisem atat de convins ca pot zbura incat anticiparea momentului in care voi decola in sfarsit, cu bratele intinse intr-o imbratisare a zenitului imi ocupa mai tot timpul. Oricum nu aveam multi prieteni, iar pe putinii pe care ii aveam ii ignoram pentru ca eram ocupat sa privesc cand in sus la cer, cand in jos la picioarele mele, anticipand curios momentul in care nu voi mai fi nevoit sa privesc decat in jos, doar spre pamantul indepartat.”

“Hmm…”

“Si apoi totul s-a terminat la fel de inexplicabil cum a inceput.”

“Intr-o zi ma barbieream si brusc mi-am dat seama ca nu mai pot zbura. Senzatia de usurime, de translatie, de imponderabilitate a fiintei disparuse. Oricat as fi incercat sa ma ridic pe varfuri nu ma mai desparteam de cleiul care ma tinea lipit de lume, nu mai detasam, eram acolo, in prezent, in secunda, fixat de forte nevazute.”

“Au trecut ani, mi-am gasit o meserie, sunt inginer aeronautic, si intr-o zi m-am casatorit cu femeia pe care o iubeam si o iubesc.”

“Numele ei este Beatrice.”

“Si aseara eu si Beatrice am aflat ca atunci cand suntem impreuna putem zbura.”

“S-a intamplat cand ea m-a atins pe obraz inainte sa ma sarute. In timp ce isi misca mana pe obrazul meu simteam cum micile terminatii nervoase din barba mea reactioneaza la atingerea ei, o sarbatoresc in felul lor vesel si endorfinic, eram protejat si fericit si incepusem sa plutesc.”

“La inceput ea nu a inteles prea bine ce se intampla, dar atunci cand s-a apropriat sa ma sarute, eram deja la cam un metru in aer, si sarutul nostru strapungea suficient de clar nervurile care ne defineau locul in timp ca sa putem pluti in siguranta.”

“Hmm…”

“Asta seara era inauntrul meu si eu in al ei cand am plutit dincolo de pat si casa si peste orasul rece si inzapezit. Ne-am invartit ca un fus prin mijlocul tacerii si am coborat prin cortexul pietrificat al visului si ne iubeam si fiecare fulg era viu langa noi si ne purta calea in zborul nostru.”

“Cand imbratisarea s-a terminat, s-a terminat si zborul si am cazut pe acoperisul asta. Cred ca e cladirea unei banci, nu-i asa?”

“Da, asa e.”

“Beatrice a cazut cred vis-a-vis pe cladirea aia neagra, mi-a facut cu mana in timp ce cadea si mi-a zambit. Cand ajungeti la ea poate ii dati un ceai de zmeura, e favoritul ei.”

“Sotia dumneavoastra e deja acasa, ea ne-a trimis sa va cautam aici.”

“Aha, credeti ca as putea sa plec si eu atunci?”

“Hmm…”

Laura s-a nascut 9 luni mai tarziu. Parintii ei nu au mai zburat niciodata.

lampa gri

Friday, September 14th, 2007

Gri era un motan din parinti campioni. In lumea animalelor si in particular cea a pisicilor si cainilor aceasta descendenta valoroasa era deja o obisnuinta, era uneori aproape imposibil sa nu gasesti in arborele genealogic al oricarei pisici amarate vreun vlastar mai rasarit care cucerise “Cupa Carolina de Sud” candva in 1999.

Cu toate acestea, chiar si in lumea aceasta compusa din mai multi campioni decat invinsi, descendenta lui Gri era remarcabila.

Macar si pentru ca avea un bunic pe care il chemase Sylvester Stalone (lipsa unui l era garantia evitarii unor probleme legale neplacute).

Gri era un motanel nascut intr-o familie de pisici care apartinea unei familii de oameni nu tocmai pasionati de producerea de mici feline dar care precum atatea alte familii cu atatea alte hobby-uri se trezise cumva in aceasta aventura manufacturiera doar pentru ca la un moment avusesera prin casa niste pisici de sex diferit.

Asadar, Gri era o creatura ciudata prin aceea ca era simultan nu foarte dorita dar si iubita.

Si probabil ca toate are fi fost bune si ar fi traiat fericit cu laptele si biscuitii si familia lui cu blana si fara blana daca nu ar fi venit intr-o zi preotul la cina.

Intamplarea face ca parintii adoptivi (sa le zicem proprietari de dragul claritatii) ai lui Gri aveau un prieten preot.

Un prieten preot chiar foarte apreciat si iubit, coleg de liceu cu barbatul casei si prezenta aproape saptamanala in mijlocul lor.

Acum, acest barbat era departe de imaginea clasica asociata profesiei sale.

Nu era un habotnic si nu cauta sa converteasca necredinciosii aruncand umbra pacatelor milenare asupra lor.

Pentru toti prietenii si cunoscutii lui era un prieten drag, un om afabil si vesel cu care se putea discuta orice si care avea un umar pentru plans si un repertoriu vast de glume pentru ras.

Era asadar, un om normal, incarcat cu povara (sau darul) de a aduce privirea celor din jur inapoi dinspre lumea de dinafara inspre lumea de dinauntru.

Totul s-a schimbat in duminica cinei in familie.

Ca in multe alte dati preotul era in mijlocul familiei, inconjurat de rasete si in mijlocul unei povesti despre o turma de oi care reusise candva sa tina departe o mica expeditie vikinga de un anumit sat din nordul Frantei.

Nestiut pentru nimeni, doar Gri impieta asupra acestei scene vesele ascuns undeva in bratele candelabrului care lumina sala de mese (nu atat de mare pe cat ar sugera prezenta unui candelabru).

Ce l-a motivat sa sara pe Vlad in mijlocul povestii sale, de ce Vlad, un barbat tanar si fara vicii stiute (si intamplarea face si fara vicii nestiute) s-a speriat atat de tare incat a suferit suferit un atac de cord si s-a prabusit cu capul in supa, nu a aflat nimeni niciodata.

In timp ce medicii incercau sa-l aduca pe Vlad inapoi printre cei vii, motanelul statea linistit undeva intr-un colt si parea sa zambeasca.

Candelabrul a fost dat jos si vandut peste o saptamana.

Telefoanele catre prietenii care ar fi putut fi interesati de un cadou neasteptat (de viu) au inceput insa chiar a doua zi dupa tragedie.

biscuitii de pe drum

Tuesday, September 11th, 2007

Magazinul mirosea urat, cam ca o debara ne-aerisita plina cu paturi.

Mirosea de fapt atat de urat inca Radu se intreba de ce ar cumpara vreodata cineva ceva dintr-un loc atat de neplacut.

Se trezea cercetand preturile ca sa observe vreo oferta neobisnuit de buna la scutece sau la baterii alcaline.

Nu, preturile erau chiar aceleasi ca in toate magazinele mici si de obicei nu foarte urat mirositoare in care intrase in ultimele zile.

Radu nu cauta insa scutece ci biscuiti.

Ajunse in capatul magazinului cautandu-i cand gasi pe un raftulet micut cateva pachete.

Zambi un pic cand se intreba inca o data de ce in atatea magazine antigelul era pus chiar la intrarea in magazin si biscuitii undeva in spate.

Erau atat de numerosi consumatorii de antigel (era toamna si nu tocmai frig) si atat de rari mancatorii de biscuiti? Tot ce se poate.

Radu isi plati biscuitii si iesi din magazin.

Se aseza pe marginea trotuarului si rasufla un pic usurat, ca orice om care a mers pe jos o buna bucata de timp si ajunge in sfarsit intr-un refugiu de un fel.

Din umflatura buzunarului stang al hainei sale, umflatura care nascuse un pic de neliniste in sufletul vanzatorului care auzise cateva povesti despre oameni care intra in magazine, cumpara 2 ciocolate si par normali si apoi sar cu un cutit dupa tejghea ca niste posedati, scoase un borcan cu gem.

Gemul era de capsuni si se potrivea de minune biscuitilor, Radu era incantat in timp ce isi molfaia micul dejun.

Termina pachetul de biscuiti si cam jumatate din gem si isi aprinse o tigara.

In timp ce pufaia scoase o poza din buzunarul de la piept al hainei.

Poza arata un cuplu, el inalt, musculos, o alura sportiva dar cumva bonoma si deloc amenintatoare si ea o femeie blonda, foarte frumoasa (da, chiar foarte frumoasa gandea el).

Cei doi stateau undeva intr-un oras, parea mare, modern, undeva in spate se zareau niste zgarie nori (Radu habar n-avea ce anume functiona in cladirile acelea) si erau acoperiti pana la genunchi de zapada.

Ningea usor si o gramada de fulgi fusesera suspendati in timp chiar la jumatatea traseului lor descendent.

Una din principalele distractii ale lui Radu in ultimii ani fusese sa numere fulgii de zapada suspendati in acel lichid temporal, acel lichid arhetipal din care ii nasteau lui in cap senzatii si mirosuri.

Daca numara suficienti, daca se uita cu destula atentie, uneori putea sa stranga mana si sa simta caldura mainii Laurei.

Cand se intalnisera prima data, el interpretase faptul ca mana ei se potrivea cumva perfect inauntrul mainii lui ca pe un semn a ceva, ca pe o recunoastere a predestinarii care ii adusese impreuna.

Faptul ca ea plecase, ca il lasase singur in fata lumii in ciuda acestui semn inconfundabil nu incetase, nu inceta, sa il chinuie, sa ii provoace o durere scurta si intensa, de fiecare data cand ii trecea prin cap.

Radu isi termina tigara si se ridica.

Mai avea de mers inca 100 de kilometrii pana la port si nu avea nici o idee cum o sa plateasca drumul pana acasa pentru ca tocmai isi daduse ultimii bani pe biscuiti.

tacere ascutita

Friday, September 7th, 2007

Nu isi dorise niciodata cu adevarat sa isi inteleaga pasiunea pentru metal.

Bine, poate metal e un cuvant prea larg in care pot fi cuprinse prea multe lucruri.

De fapt pasiunea lui erau cutitele, lamele, obiectele cu tais.

Nu ii marturisise nimic Laurei inainte de casatorie, ea a aflat ceva abia cand la cam un an de cand se mutasera in noua casa, atunci cand George a plecat la parintii lui si s-a intors cu trei cutii de lemn negre.

In cutiile negre se aflau tot felul de obiecte ciudate, un brici, cateva pumnale japoneze, numeroase aparate sofisticate de taiat scrisori si chiar o sabie cu aspect roman (Laurei i se paruse a fi un obiect demn de a fi aparut intr-un film cu legionari).

Reactia Laurei i-a confirmat lui George ca a facut bine sa nu-si dezvaluie pasiunea inainte de semnarea contractului marital.

Cutiile au fost deportate in garaj si o interdictie extrem de specifica a fost pusa in functiune impotriva folosirii obiectelor din ele in casa. Mai ales ca se gandeau sa isi mareasca familia in curand.

Laura avea insa si ea particularitatile ei si oricat de mult ar fi urat faptul ca sotul ei tocmai isi dezvaluise un interes in obiecte folosite in mod frecvent pentru omorarea animalelor si oamenilor ea nu putea uita ca George ii acceptase felul de a fi.

Laura era de mesere asistenta medicala si tocmai in exercitiul meseriei il intalnise pe George.

La vremea respectiva un contabil de varsta a doua cu o taietura masiva de-a latul pieptului nu paruse a fi un eveniment notabil. Daca invatase un lucru in camera de urgenta era ca oamenii se raneau in cele mai curioase moduri in cele mai simple circumstante.

Ea fusese de garda cand sosise invatatoarea cu un creion infipt in cerul gurii. Femeia avea obiceiul de a-si sprijini capul pe varful ascutit al unui creion cand elevii completau lucrari de control. Intr-o zi cand poate era in mod deosebit de plictistita si creionul iesit din comun de ascutit varful i-a trecut de piele si creionul s-a infipt drept in cerul gurii.

Mihai, unul din elevii care erau in clasa in momentul accidentului avea sa pastreze tot restul vietii catalogul plin de sange. Pentru ca nu i-a placut niciodata scoala, obiectul insangerat ii sugera lui un fel de justitie divina. Poate ca asta si era.

Laura insa era asistenta ziua si tamplar noaptea (si ziua, cand nu trebuia sa fie de garda).

Lucrul ei favorit in intreaga lume era sa se urce pe acoperisurile caselor din micul lor cartier de suburbie si sa bata cuie.

Trebuie inteles faptul ca Laura era departe de a fi o femeie “butch”, era dimpotriva o imagine a delicatetei si gratiei femine, o blonda inalta si diafana, cu ochi albastri si un look apreciat de cunoscatori drept “nordic”.

Toti oamenii care o cunosteau insa simteau ca ea se separa cumva de realitatea imediata, ca poate si pentru ca era frumoasa traia simultan in acum si in altceva, un altceva in care se ducea lumina pe care o iradia pielea ei cand era privita insistent.

In 3 ani de casnicie Laura pusese si daduse jos si pusese la loc cam 30 de acoperisuri prin cartier si in tot timpul asta nu se ranise niciodata.

Reusise in mare parte sa ia sub control aceasta piata si majoritatea tamplarilor din orasul mare o urau cu patima.

Totul a inceput sa mearga prost cand a sosit Gri.

Gri nu era un copil, cel putin nu un copil in sensul larg acceptat, desi atat George cat si Laura isi doreau unul. Gri era un motan.

Gri fusese adoptat de la o familie prietena a celor doi si din momentul in care ajunsese acasa, in casa cu multe cuie si trei cutii negre, devenise stapanul imprejurimilor.

Inca de la o varsta frageda aratase un interes neobisnuit, chiar si pentru rasa lui, pentru inaltimi, dar cand a implinit un an si-a dezvaluit adevaratele intentii.

Gri era un motan de acoperis.

Spre surpriza (si marea bucurie) a Laurei, Gri isi petrecea aproape toata ziua fie pe acoperisul casei lui fie sarind voios pe acoperisurile din jur.

George insa era din ce in ce mai enervat de activitatile acestea. Totusi nu se asteptase atunci cand se casatorise ca nevasta lui sa petreaca mai mult timp pe casa decat in casa.

Acum ca si pisica se relevase ca un astfel de personaj George se simtea tradat si singur.

Asa ca intr-o duminica in timp ce Laura batea cuie undeva intr-un acoperis cam la 4 case distanta si Gri torcea incantat langa ea, George s-a dus in garaj, a scos un brici si a crestat un x rosu pe bratul sau stang.

Nu era un x mare, era un x de dimensiuni medii. Putea fi acoperit usor de o maneca, ceea ce se si intamplase pana cand Laura se intorsese.

Lucrurile au escaladat cu usurinta din punctul acela.

In fiecare weekend, cum prindea un moment in care Laura si Gri erau plecati in lumea lor de cer George isi cresta tot felul de lucruri pe corp.

Era foarte mandru de un mic trandafir pe care il concepuse cu ajutorul briciului undeva pe coapsa.

Laura gasise curios faptul ca George care intotdeauna isi dorea ca ei sa faca sex cu lumina aprinsa, ca orice barbat cu o nevasta frumoasa, prefera in ultima vreme sa stinga lumina inainte ca ei sa fie impreuna, dar pana la urma si el ii acceptase ciudateniile ei asa ca si ea trecu peste nou-gasita discretie a sotului.

Gri a stricat si acest echilibru fragil in ziua in care l-a zgariat, in joaca, pe George.

Laura ca o asistenta constinciioasa a insistat sa aplice un mic bandaj pe rana si a fost ranita si surprinsa sa afle ca George nu numai ca nu isi dorea un bandaj dar isi exprima dorinta intr-un limbaj pe care ea nu si-l amintea ca barbatul ei, un contabil decent si deloc agresiv sa-l mai fi folosit.

Genul acela de discutii in care se folosesc cuvinte noi, cuvinte ascutite special ca sa raneasca nu ramane fara urmari.

Laura incepu sa insiste sa aprinda lumina cand erau in pat si cuvintele ascutite se intoarsera imediat.