incolacit

January 2nd, 2013

Noaptea e anotimpul frigului.

E anotimpul sfarsitului si anotimpul tacerii.

Te misti in noaptea laptoasa si atingi micile zumzete si micile flacari care iti danseaza in jur, le atingi cu nepasare pentru ca nu mai e nimic dupa noaptea asta, noaptea asta a frigului.

Cand ii vezi stii mai bine decat oricand ca adevarul e pierdut, daca l-ai avut vreodata, daca a fost vreodata in tine, acum e dus, ingropat inapoi in cotloanele mintii unde se duc firile sa moara.

Barbatul tine copilul in brate, incolacit cumva in jurul braului.

Copilul nu misca, aproape deloc, un mic abur in jurul gurii e unicul semn al respiratiei, al vietii.

Barbatul ii coase ochii inchisi cu un ac foarte mic.

Fiecare impunsatura face copilul sa tresara si uneori lasa sa iasa un mic vaiet, o durere atat de mica incat e aproape pierduta in aburul respiratiei.

Privesti in jur aproape frenetic cautand o arma, un obiect cu care sa inchei acest drum, cu care sa implinesti ceea ce trebuie implinit, feroce menit.

Barbatul a terminat de cusut ochii si acum incepe sa coasa gura baiatului.

Vezi respiratia cum se stinge, cum se topeste in intunecimea noptii, confundandu-se cu ea, devenind una cu moartea vesnica si neguroasa.

Baiatul scanceste, usurel, pieptul i se cutremura si tu cauti, cauti peste tot capatul drumului, ceri sa ti se reveleze in vreun fel.

Frica ti se urca din stomac in gat si apoi in cap, urca pe coloana vertebrala, se raspandeste odata cu varfuri de gheata pana in varfurile degetelor.

Dar acum, dintr-o data, inexplicabil, frica ti se pare delicioasa, delirant de placuta, te hraneste, te entuziasmeaza, te porneste din locul tau.

Te ridici si mergi in spatele barbatului si incerci sa il sugrumi.

Te lupti salbatic, in valuri de aburi si iti amintesti gustul sangelui, dar pentru o data, nu e gustul sangelui tau.

Cand auzi zgomotul craniului zdrobit de piatra te opresti si iti tii respiratia.

Totul curge altfel in jur, totul s-a schimbat, nu mai stii cine esti si nu mai stii ce ai facut.

Poti doar sa iei baietelul in brate, sa il legeni usor.

Te zareste printre genele cusute, ultima lumina din anotimpul frigului.

 

lumina intrerupta

November 4th, 2012

Cateodata te gandesti la cele mai ciudate lucruri.

Te gandesti la zgomotul aparte pe care il face nisipul prins intre dinti, la acel sunet cristalin si subred, strain de orice alt sunet si insotit de senzatia saratului extrem, a saratului absolut si dezgustator.

Te gandesti la felul in care sangele devine lipicios si rece imbibat in tricoul tau vechi si la felul in care in care o atingere usoara, delicata, aprinde in feluri nenumarate senzatii de durere acolo unde te astepti mai putin.

Dupa asta te gandesti la ochiul care te doare si cu care vezi din ce in ce mai putin, fara sa stii exact de ce.

La palcul de umbre care iti joaca acum in privire si la cat de usor e sa nu iti pese ca ti se stinge lumea in jur.

Poate ca te gandesti la fanta de lumina din portbagaj, aceea unica lumina din intuneric care insemna pentru tine tot, speranta si viata si un posibil viitor.

Iti amintesti mainile legate, iti amintesti cat de adanc iti cobora in inima aceea usturime, cum iti circula prin vene, oprindu-se aici si dincolo si izbucnind brutal de fiecare data cand masina depasea un pietroi mai mare.

Te gandesti la glasul pescarusilor si la felul in care te-ai simtit cand te-ai hotarat ca ti-a venit sfarsitul, cand ai decis ca urmatoarea data cand fanta de lumina se va transforma in zid de lumina va fi ultima oara cand vei respira aerul lumii pe care deja o uitasesi, atat de usor.

Te gandesti ca nu ai inteles cum de s-a dechis singur portbagajul si iti amintesti cat de sufocanta era frica, cum te tinea din a te misca, inghetat si neputincios, chircit in portbagajul care delimita universul de resemnare caruia te dedicasesi.

Si totusi ai invins frica, te-ai ridicat, cu mainile legate si rana plina de sange lipicios si ai privit salbatic si subred in zare, cautand sfarsitul pe care il anticipasesi in atatea feluri.

Te-ai ridicat dar tot ce ai gasit a fost o plaja pustie si un cer gri albastru, sfintit de un aer rece si taios care batea prin tine ca un fior.

Ai reusit sa-ti desfaci legaturile de la maini frecandu-le de marginea masinii si te-ai regasit liber.

Cateodata te gandesti la cele mai ciudate lucruri.

Te gandesti la drumul lung si la incredere, la increderea ciudata pe care o poti avea atunci cand intuitia da gres atat de cumplit, atat de definitiv incat te intrebi daca nu cumva nu erai tu cel care te locuia atunci ci altcineva, cu alta experienta si alt glas.

Te gandesti din nou la durere si cum ea explodeaza in capul tau, la pumni si la innegurare si din nou la durere, ca o tema insotitoare a tuturor amintirilor si gandurilor tale, ca un fundal indisolubil de cine esti si cine erai.

Te gandesti la fanta de lumina si cum se legana ea in sus si in jos, punctata de nopti si frig, cum te-ai scufundat si cum te-ai predat.

Cum te-ai murdarit si cum te-ai insetat, cum ai plans si cum ai strigat, stiind intotdeauna ca tot ce strigi e sfarsitul, e zidul de lumina care ar fi pus capat intrebarilor si ar fi incununat noua intuitie capatata, de noul tu, cel resemnat si condus doar de o fanta de lumina.

Dar esti singur intre marile de plumb si nu iti poti opri mintea nici macar un pic, nu mai poti striga si nici plange si nici zbura cu privirea alaturi de un pescarus.

Gasesti o cutie de ananas desfacuta si semnele trecerii unor oameni.

Stii din vremea drumului tau ce spun semnele si intelegi ce s-a intamplat si de ce tu ai inca un viitor de pierdut.

Intelegi ca fiecare prada e mai mica decat urmatoarea si ca fanta ta de lumina e glasul sperantei pe care nu o are altcineva.

Te asezi pe nisip si auzi straniul zgomot al nisipului intre dinti.

Iti verifici rana si vezi ca a inceput sa se cicatrizeze.

Traiesti, in mod imposibil si daca ar mai exista putere pentru asa ceva in tine, miraculos.

Adormi pe nisipul rece in zgomotul valurilor, doborat de timp si de universul tau gri.

Te gandesti la cele mai ciudate lucruri, zbori in vis intre tot si nimic si te opresti doar cand revezi fanta de lumina pe care o stii prea bine si o strabati, cu acel curaj care te-a facut sa strigi pe drumul lung, o strabati pana la capat si ea pare infinita dar candva, dupa un zbor nesfarsit iesi in capatul celalalt si ai mana inclestata in nisip.

Te trezesti stiind ca ai ales, ca vei afla.

Te ridici si incepi sa urmaresti pasii, lumea e neclara si plina de umbre dar nu vei lasa disperarea sa o stinga de tot, cat timp mai vezi, cat timp sangele e uscat, vei opri disperarea din a castiga, vei opri lumina din a se stinge.

strigat

January 29th, 2012

Se priveau in jungla tarzie, incolonata in culori pestrite, mirosind ca intotdeauna a decazut si pericol mortal dar in acelasi timp dulce si patrunzator, un miros ca un gust care ramane in spatele limbii, intr-un loc secret, pe care uneori il mai poti atinge cu limba, daca te straduiesti un pic.

Pasarile cantau toate diferit dar in acelasi glas unic, ca o rezonanta mai degraba, facand copacii sa isi scuture apa de care erau perpetuu plini.

Casuta nu avea pereti si ar fi fost foarte greu sa spui ca are acoperis, parea la fel de smulsa padurii pe cat data inapoi ei si intre cei 4 stalpi care ii delimitau spatiul putea sa incapa la fel de bine alt loc decat acela precum se putea ca ei sa dispara si sa ramana doar intinderea infinita a junglei, devoratoare si flamanda.

In timp ce el privea ca de obicei in sus, in sus precum facea de fiecare data cand el era stingher si incerca sa descifreze printre lumini si umbre o cale, o cale care nu exista oricum, nu pentru el sa fie gasita, ea se oprea si desfacea tacticos bananele din ciorchine, numarandu-le in acel fel poetic in care izbutea ea sa faca orice.

Cateodata se auzeau in zare tipetele oamenilor din tribul de langa rau, se obisnuisera cu ei si deja incepeau poate sa inteleaga cate ceva sau cel putin sa-si imagineze ca stiu cand are loc un eveniment trist sau fericit.

El mai ales era convins ca descoperise cuvantul lor pentru peste si ii studia adesea, cu ochii mijiti, printre flacari, frunze si caldura pamantului pentru a cerceta daca victorios cineva revenea tipand cuvantul cu un peste in mana, de la rau.

Cand noaptea se inchidea in sine si mai mult ei adormeau de obicei imbratisati, ea cu picioarele in jurul mijlocului lui si privind in zare, peste capul lui, in timp ce el se strangea ca o minge si cumva se arunca in ea, in haul ei poetic.

In noaptea aceea, printre soaptele padurii si cantecul incolonat al pasarilor privirea pisicii insa o tulbura nespus pe ea.

Era poate intensitatea sufocanta a ochilor jaguarului, era poate culoarea lui care parea topita din intuneric, erau poate ghearele care se ghiceau doar pe ramura tremurand.

Dar ceva s-a miscat, invizibil, in ea in clipa aceea, s-a miscat intr-o directie inexplicabila lui si a stat acolo, doar cale de o respiratie suficient cat sa exclame scurt ceva, cat sa il aproape trezeasca, cat locul lor sa se intinda dintr-o data pentru o clipa dincolo de orizont.

De fiecare data cand el pleca in padure ea se gandea la privirea aceea sufocanta, respiratia i se oprea in loc ca si cum putea sa respire in acele momente si altcumva, direct din inima, direct prin piele, expulzand toata acea caldura ca o exhalatie teribila.

Gandul crestea in ea teribil si ametitor si cand il lua in brate simtea ca atunci cand el cade, cade fara sa se mai opreasca, cade pana la capatul lumii ei, care se muta constant acum, se muta odata cu el, ca si pentru a nu o prinde niciodata.

Intr-o noapte ploioasa, s-au plimbat strecurandu-se printre picaturile enorme de apa si adapostiti sub un copac ea a cautat adanc in el explicatia pentru mutarea invizibila dar nu a vazut nimic nou, era tot el si stia, fara indoiala, ca era locul pentru ei si ca toate tipetele celor de langa rau erau la fel de straine ca orice alt loc ar fi putut fi.

Cand s-au intors, uzi pana la piele si tremurand, patul plutea in aer, rotindu-se incet, ca o pasare gigantica metalica si sub el cresteau flori, cele mai frumoase flori vazute vreodata de ochii cuiva.

S-au privit muti si neintelegand si ea nu a putut decat sa planga, cu lacrimi sarate si foarte fierbinti care ii cadeau pe piept in timp ce el privea iarasi in sus, in sus deasupra patului plutitor.

 

nespus

January 18th, 2012

Spuse el in timp ce rupea bucati din soare.

Spuse el in timp ce se topea in lumina si zidea cu stele cerul.

Spuse el in timp ce isi rodea lanturile cu dintii pana cand sangele ii curgea in valuri pe maini si pe piept confundandu-se cu razele.

Spuse el in timp ce lua foc pe dinauntru si pielea si carnea ii deveneau cenusa si cadeau in jurul lui pline de gratie si moarte.

Spuse el si isi micsoara palmele cat sa cuprinda lumi si le lua in el cat sa ii bata in inima suprafetele de apa si pamant si spuse el in timp ce ii fulgerau ochii peste intinderea neputintei.

Spuse el si cobori printre creaturi si oameni si animale ca un stalp de foc printre pietrele pierdute si spuse el in timp ce isi calea drumul printre invinsi.

Spuse el ca un capat de timp si privi spre casa cu regret in timp ce se inchidea ca o cochilie arzatoare si stralucitoare.

Spuse el glasuind spre toate tacerile din jur ca pentru a le smulge inapoi din inertia lor cosmica.

Spuse el privindu-se inapoi prin locuri si timp si mirandu-se de propria fire alungita peste intreaga fiinta.

Spuse el cautandu-se si pierzandu-se si orbecaind in prea multa lumina.

Spuse el inapoi prin cheile care ii invart inima si spuse el infruntand singuratatea.

Spuse el ca o soapta prin intuneric, ca o ultima strigare inainte de apusul vietii.

Spuse el in pline flacari, prinse intre capete ca aripi nebatute.

Spuse el – nespus.

sacadat

January 14th, 2012

“Poate ca ai fost tu” mi-am spus privind prin geamul murdar care ne despartea de continentele care se succedau grabit prin fata noastra.

“Poate ca ai fost tu” mi-am spus incercand sa suprapun reflexia fetei mele peste cea a fetei tale ca intr-o sincronizare perfecta a momentului dar miscarea trenului nu imi dadea voie, ne apropiam la fel de des pe cat ne indepartam ca intr-un dans neinteles dar perfect in ritmicitatea lui.

Si mi-am trecut mana prin parul lung si am simtit fiecare fir in parte ca un pestisor arcuit printre degetele mele stralucitor si limpede piscandu-ma inainte de a muri in timpul nestins si in timp ce faceam asta simteam acid pe fata ca tu zambesti.

Dar nu zambeai.

Priveai dureros prin mine si desi puteam oricand sa nasc din nimic o lume in care sa stam impreuna departati de tot tu o preferai pe asta si in sacadarea drumului ne pierdeam unul de celalalt ca niste note muzicale intr-o partitura fara sens.

Si am glumit si am spus lucruri intelepte si desi mi s-a parut ca e o flacara acolo care incalzeste frigul pe care il taiam cu mana de fapt era doar stralucirea soarelui prin geam care intra intre noi ca un zid de lumina pe care ne cataram infinit fara sa mai putem cobori.

Uneori mi se parea ca drumul nu a inceput nicaieri desi stiam de unde venim si ca nu va duce nicaieri desi stiam unde merge si mana ta imi era subiect pentru mii de ganduri in timp ce o invarteam abil in minte si in jurul fetei mele imaginandu-mi feluri in care atingerea ei moale ar putea fi simtita si de fapt, cred, te speriam cu zambetul meu incert.

Undeva in spatiul dintre nicaieri am ajuns intr-o padure si s-a deschis usa compartimentului si au intrat 2 batranei.

Aveau parul alb si pielea lor zbarcita era un drum de canioane selenare si am stiut ca te-ai gandit la moarte si cenusa cand i-ai privit prima oara si am fost macar o data fericit ca tacerea dintre noi e tot ce aveam mai bun.

Cand au inceput sa-ti vorbeasca am vazut ca te-ai crispat si mi-ai cerut ajutorul prefacandu-te ca stiu mai bine de ce lumea s-a spart in atatea cioburi printre care alergam sacadat acum cu acest tren timid si trist.

Dar nu stiam ce sa le spun decat ca iata, ii pot face sa uite tot daca se uita in ochii mei si numara pana la 10 si ca daca aleg acest drum nu se mai pot intoarce de pe el si ca desi totul va avea sens, vor stii intotdeauna ca nu e sensul lor, e sensul dat de un barbat cu plete, candva intr-un ritm sacadat sinonim cu moartea.

Si au spus nu, nu vor.

Trenul alerga in continuare printre franjurile si jumatatile de luna cazute pe pamant si calca din cand cu rotile sale rubinii si inghetate cadavrele sperantelor noastre.

Si m-am ridicat si am iesit din compartiment, si puteam vedea noaptea care se ridica peste zi incet si dramatic cu ritmul ei desincronizat de asteptarile mele si m-am imbratisat cu ea si sper ca erai geloasa macar un pic in timp ce o aveam printre gaurile din inima ca un suflu de racoare care goleste raul dintr-o camera.

Dar la intoarcere nu mai erai in cabina.

Te-am cautat prin toate vagoanele si am strigat si spre rusinea mea cred ca am si lacrimat cand am batut cu pumnul in peretele sau metalic.

Drumul era in continuare gol si punctat doar de ocazionala stea cazatoare pe care copiii incercau sa o prinda cu mainile scoase in afara geamurilor, ca niste cersetori de lumina.

Abia la prima oprire am putut cobori stiind in cel mai adanc colt al fiintei ca daca vreodata o sa te regasesc acolo o sa fie.

Si am inchis ochii cand vantul trenului decoland spre nicaieri m-a ranit si printre genele innegrite te-am zarit.

Am numarat pana la 10.

nisip

March 13th, 2011

Cu ochii murdariti de sare, se opreste si ingenuncheaza in nisipul un pic umed.

Priveste in gol, spre orizontul gri incert, spre marginea de faleza suspendata deasupra marasmului si inclina usor capul incercand sa deseneze cu privirea o linie care sa uneasca cele doua segmente de pamant care au inaintat cel mai mult spre mare.

Se intinde pe spate si priveste in sus incercand sa-si aminteasca unde se afla constelatiile si se scarpina pe frunte cu degetul plin de nisip.

Adoarme pe plaja, frant de oboseala.

Se trezeste a doua zi urmarit de un pescarus minuscul care tipa curajos si rade discret, in barba, gandidu-se ca pasarea nici nu stie cat de foame ii este lui de fapt.

Se plimba degeaba pe plaja, isi lasa pantofii la intamplare undeva in drum si incepe sa alerge, sa alerge pana cand aerul rece ii taie rain prin plamani si masina aproape se pierde in distanta.

Zareste o coliba, un fel de cort de lemn si se hotaraste sa o exploreze.

E goala si pare sa nu mai fi fost vizitata de foarte multa vreme.

Se hotaraste sa stea macar inca o noapte sub un acoperis real si se intoarce de la masina cu putinele provizii pe care le mai are, o cutie cu ananas felii fiind cea mai importanta posesie.

Fara cutit sau desfacator petrece aproape o ora lovind cutia de o piatra pana cand izbuteste sa faca o gaura suficient de mare cat sa poata bea sucul, petrece inca aproape o ora pescuind bucatele de ananas nisipos.

Zaharul intens e primul lucru care il scoate din stupoare in care fusese prins in ultimele zile si pentru prima data in mult timp incepe sa se gandeasca la ceva, orice, la ceva.

Aduna in minte fragmente, clipe, imagini – toate goale de semnificatie i se pare si se opreste asupra unui cantec pe care incepe sa-l fredoneze stingher, ca si cum o audienta nevazuta l-ar putea judeca.

Se afunda in umbra cea mai adanca din coliba si cumva se prabuseste in sine si plange, zguduitor si fierbinte, ca si cum s-ar limpezi pe dinauntru de un rau canceros.

Adoarme doar dupa ce durerea din tendonul rupt ii seaca si ultimele puteri si il invinge.

Se trezeste si zambeste cand isi da seama ca privirea sa cauta pescarusul minuscul, faptul ca mai are inca dorinte, poate chiar umor, ii da putere si il electrizeaza inspre a infrunta o noua zi.

Se ridica dar isi da seama ca nu mai poate merge, nu cu adevarat, se poate doar tari.

Stie ca are mai putine sanse sa supravietuiasca in coliba decat daca ar fi incercat sa stea in masina pana cand piciorul si-ar fi revenit dar nu regreta si nu se intristeaza.

Dimpotriva simte o satisfactie si o impacare cu sirul de intamplari care l-a adus in locul acesta, o caldura secreta ii curge prin corp si o confunda pentru o secunda cu moartea.

Se taraste pana afara si trage in piept aerul sarat ca si cum fiecare respiratie ar fi plina de lumina si el s-ar umple pana la varfurile nervilor cu ea.

Lesina.

Barbatul se opreste langa copilul intins pe nisip si il intoarce pe spate.

Are ochii inchisi dar inima ii bate inca si respira regulat.

Ii toarna un pic de apa pe buze si il scutura usor.

Copilul nu are nimic in picioare si e imbracat foarte subtire, miroase asa cum barbatul a invatat ca miroase boala si suferinta.

Cand se trezeste ochii sai deschisi par sa inghita intreaga lume si in ei barbatul zareste o negura pe care el insusi nu a mai vazut-o decat o data, in urma cu multi ani, atunci cand a ucis prima oara un animal si i-a vazut viata curgandu-i din privire, ca un sange invizibil.

Copilul nu spune nimic dar isi atinge usor piciorul drept si barbatul intelege.

Improvizeaza o atela dintr-o bucata de lemn de pe plaja si o leaga in jurul piciorul.

Ii mai da apa sa bea si ii da sa manance din cutia lui cu carne uscata.

Sta cu el noaptea pana cand adoarme, fara sa schimbe un cuvant si ocolindu-i privirea.

Dimineata il ia pe copil in spate, legat de el cu franghii si incepe sa mearga pe plaja.

In coliba nu ramane decat mirosul de ananas amestecat cu cel al apei sarate.

ritmul care nu e

March 1st, 2011

Te trezesti, te ridici oarescum din pat, suficient cat sa te uiti in stanga.

E acolo, iti arata ca un cadou de craciun perfect, simti tentatia intensa sa il atingi si sa te uiti, dar nu o faci.

In loc de asta te ridici de tot din pat, intinzi bratele, absorbi o noua zi, poate incepi niste miscari de rotatie ca de gimnastica.

Ai grija ca fiecare rotatie sa se termine cu privirea aruncata pe el.

Poate incerci si niste flotari, il vezi aparand si disparand ritmic, perfect aliniat cu ritmul respiratiei tale.

Satisfacut de efortul depus, convins ca e cumva o dovada de rezistenta si abilitate generica in a infrunta viata te apropii si te uiti la el.

Nu, nu a sunat si nici nu a primit vreun altfel de mesaj.

Zambesti, daca cineva care te cunoaste te-ar vedea, ar spune ca amar, il pui la loc si te duci in baie.

In timp ce te speli pe dinti il vezi in oglinda care pe masura ce se abureste duce cu ea si amplifica sperantele tale.

Dupa ce faci dus, te imbraci, iei telefonul, il pui in buzunarul de la pantaloni.

Cobori pe scari si iesi din bloc.

Iti dai seama ca habar n-ai unde sa te duci, te opresti ambiguu la 5 metri de intrarea in bloc, sperii cainele vecinilor, scoti telefonul din buzunarul pantalonilor si-l pui in geaca, la piept.

O iei la dreapta spre strada mai aglomerata.

Mergi si te cufunzi in ganduri, timpul se dilata si te trezesti in mijlocul strainilor de pe strada, aratand cumva uluit.

Te indrepti spre o cafenea, te asezi, comanzi o cafea care oricum nu iti place, pui prea mult zahar, te dezgusti.

Stai picior peste picior si dupa douazeci de minute scoti telefonul din geaca si-l pui langa ceasca de cafea.

Nu suna.

Astepti un timp, dai cu mana nervos dupa un porumbel, numeri restul pentru nota de plata, te uiti prima oara in aceasta zi la el cu ura, il pui in buzunarul de la pantaloni, te ridici.

Aproape deferent il pui peste zece pasi din nou in buzunarul de la piept, iarasi aliniat perfect cu ritmul respiratiei tale.

Te indrepti spre un parc cu pasi pierduti, incerci lucruri tampite, sa calci doar pe bucati de trotuar cu frunze, sa sari intr-un picior.

Nu suna.

Te asezi pe o bancuta, scoti o tigara, o aprinzi, tragi trei fumuri, te simti ceva mai viguros.

Numeri lucruri, copii, femei in varsta, caini, copaci.

Iti privesti mainile si iti dai seama ca sunt foarte julite, te intrebi socat de ce, meditezi un pic, aprinzi alta tigara.

Nu suna.

Incerci sa pui piedica unor oameni care se dau cu rolele, se prind, se uita urat la tine, zambesti tamp, spre surprinderea ta iti surad si ei, nu te simti mai bine.

Te ridici si incepi sa mergi spre iesirea din parc, aproape de iesire te loveste puternic futilitatea faptelor si scoti telefonul din buzunar.

Te uiti la el si cu o miscare relaxata de incheietura il arunci pe pamant.

Sare gratios o data, de doua ori, de trei ori, de fiecare data cu alta colt si iti pare rau inca de la saritura doi.

Ecranul e spart dar inca functioneaza si mainile iti tremura un pic cand il ridici de jos.

Incerci sa suni pe cineva, merge, dar nici asta nu ajuta prea tare, raspunzi robotic la niste intrebari si inchizi oarecum convins ca poti suna dar nu poti fi sunat.

Ti-e frig si incepi drumul spre casa (nu suna).

Ajungi acasa, aprinzi lumina pe hol, simti o vibratie.

E un mesaj de la operatorul tau de telefonie care iti spune ca s-a deschis un magazin.

Injuri, mai discret decat ar trebui daca tot esti acasa, scoti telefonul, il arunci neglijent in cutia cu chei si plicuri.

Te uiti la televizor o vreme, adormi, mananci.

Te uiti la el, nu suna (si nici nu a sunat).

Iesi in frigul noptii profund enervat.

Suni niste prieteni, bei in barul cel mai oribil de langa bloc.

Nu bei prea mult pentru ca te enerveaza si ei si pentru ca oricum lumea ti se pare deja confuza, ce iti doresti e ceva care sa o puna in focus si nu gasesti.

Te intorci dezamagit acasa, te opresti o clipa ca sa te uiti la luna prin crengile unui copac.

Gasesti momentul atragator, scoti telefonul, faci o poza, scrii un mesaj, il stergi, il mai scrii o data (mai bine), il stergi.

Ajungi acasa, te lungesti pe canapea, adormi furios.

Te trezesti si vezi telefonul pe podeaua sufrageriei, vezi ca ecranul e chiar foarte spart, dar tot arata ca un cadou perfect de craciun.

Nu suna.

pentru ca m-ai intrebat

February 27th, 2011

Pentru ca m-ai intrebat, am sa-ti spun.

Vreau sa cresc din pamant ca o floare, sa-mi intind aripi de carne verde si sange de pamant, sa ma intind spre soare ocupand spatiul care ne desparte cu zbor si saritura in gol.

Vreau sa cad prin miezul lucrurilor ca o greutate de plumb invinsa de soarta in drumul ei spre capatul gravitatiei si vreau sa fiu magnetic atras de acest final.

Vreau sa rup din vraja colturi de hartie din care sa-mi fac carare si poteca umpluta cu cerneala, vreau sa merg pe ea lasandu-mi pasii sa-mi scrie povestea.

Vreau sa urc pe muntii mei de iarna si suspans pana in varful cerului crestat de nori si acolo sa pun o mana pe un varf de ac subtire cat linia dintre mine si tot ce mai e in viata.

Vreau sa ma despart in bucati pe care sa le arunc in jurul meu ca o apa vie si ele sa pluteasca precum balonase pline cu esenta mea in jur, ca un norisor si sa se sparga in cantec, fiecare o nota, care sa sune impreuna a viata si neputinta.

Vreau sa pun o pagina in cartea vietii in care tot ce sa fie scris e cuvantul acasa pentru ca acolo m-am nascut si acolo imi e tot ce mi-a ramas si sa plang pe acea pagina si sa o rup si tot ce sa ramana sa fie semnul foii in carte ca un martor nestiut.

Vreau sa tac o nesfarsire si sa vorbesc o lipsa de secunda suficient cat in contrastul asurzitor dintre cele doua sa pluteasca o vibratie de unda de lumina, ca o spargere a diminetii noaptea, ca o scufundare in lumina care sa spuna tot ce pot spune vreodata in o litera stacojie si vie.

Si vreau, mai mult decat orice, sa opresc totul in acest punct finit, in acest loc tridimensional si feroce, in acest loc de ziduri si gheata in care ma aflu, sa opresc totul inainte de a creste, samanta redevenita, din pamant, ca o floare.

acasa

February 27th, 2011

Drumul lung de aur pe care mergi este drumul tau de flacari si durere, drumul lung de aur este drumul tau prin intunericul si vidul pe care le-ai zidit tu insuti.

Drumul lung de aur este facut din moleculele noptii si din atomii zilei, este glasuit de ceea ce speri si ridicat pe aripi stravezii deasupra cerului pentru ca in drumul tau frica de cadere sa iti fie gaj si calauza spre sfarsitul noptii si durerii.

Privind pe el in viata te vei intreba, de ce e alabastru si marmura si ceata neclara, de ce e mic si prea putin lat pentru pasirea ta, de ce e e plin de flori de sticla umplute cu sangele celorlalti, de ce iti sunt picioarele goale si pline de rani de la ciulinii galbeni ca niste sori care curg ca o ninsoare din cerurile inconjuratoare.

Nu acestea sunt intrebarile la care vei primi raspuns, ele sunt intrebarile ratacitorului si pierdutului, intrebarile glasului trist pe care il auzi ca un ecou atunci cand inima iti tresare si te opresti privindu-ti mainile goale ca un strain in propria ta inima.

Nu intrebandu-te vei scurta drumul tau de aur si nu uitandu-te in tine ii vei ajunge la destinatie.

Drumul tau de aur e acolo pentru ca pasii tai sunt scrisi in stele ca niste pasi serpuitori pe arcadele lumii si daca doar strangi un pic din ochi te vei oglindi in ele mai aivea decat ai facut-o vreodata, vazandu-ti calea si pacea intinse in fruntea-ti ca o ofranda nelumeasca din care sa te infrupti si sa te umpli.

Drumul tau de aur e faurit din toate piesele sparte ale uitarii si toate clipele in care ai fost vreodata atent, drumul tau de aur e sclipitor si tacut si indestulator si te va duce nu undeva ci inapoi in timp, inapoi in ceea ce erai inainte sa alegi ceva, inainte sa fi fost un accident si inainte sa tremuri de frica lumii in care credeai ca traiesti.

Opreste-te pe el si intinde bratele si apuca in imbratisarea ta toate rafalele de comete care picura in jurul tau, intinde bratele in aburul respiratiei tale, priveste cristalele cum se topesc in zbor, metafore pentru timpul pe care tocmai l-ai uitat.

Opreste-te si fi liber, liber de tine, de ceilalti si de glas si in asceza momentului urla cat poti tu de tare, urla cat sa spargi sangele ingeresc inchis in glastre si sa nasti o lume noua, o mie de lumi aprinse in foc si plasma toate plutind in jurul tau, la distante imposibile dar exacte, asezate matematic fericit pentru eternitate.

Drumul tau de aur e singurul drum pe care il vei stii vreodata cu adevarat si singurul pe care pasii iti vor fi siguri si calzi pe suprafata lui.

E drumul tau spre acasa.

nu deschide cutia

February 23rd, 2011

Isi privi mainile pline de pamant, erau negre, foliculi de noroi infipte sub unghii, amestecate cu sange pe ici pe colo.

Se sterse pe pantalonii albastri si stranuta.

Stralucea in fata farurilor, aprins ca o stea de jucarie, inecat in negru rosiatic si simti mirosul ierbii si taria pamantului in plamani cand trase primul fum de tigara.

Erau 2 cadavre in fata lui, doua femei, ambele omorate, ar spune daca ar fi intrebat, curat, o lovitura directa, cinstita poate, la cap.

Nu avea neaparat regrete, dar ceva il macina totusi in acel loc din creier in care se hotarase cu multa vreme, cand furase prima oara un fursec de la bunica, ca ar fi locul unde avea spasme raul din sufletul lui.

Il macina precis, cumva exact, pe nervuri si vene care aveau o fizicalitate aparte si ii incalzeau toata fata strapunsa de lumini si intuneric.

Totul incepuse in urma cu trei ani si doua zile.

Roger avea o bicicleta ruginita, mostenire de la o ruda nespecificata, acel fel de bicicleta care e lasata ne-legata in fata barurilor pentru ca nu mai are valoare pentru hoti, acel fel de bicicleta care are acum o culoare mai putin legata de o vopsea si mai mult de frunzele si pamantul atinse de ea in zeci de ani.

Acel fel de bicicleta pe care mai merg doar oamenii saraci.

Roger era un astfel de om si tot ce ii ramasese in viata, dupa moartea mamei care il intretinea, era padurea.

Nu era a lui, cu adevarat, dar nu era nici a altcuiva, era o proprietate in devalmasie, i s-ar fi spus, daca ar fi intrebat, dar adevarul e ca in multe feluri era a lui si asta stiau si cei din sat si asta stia si el.

Si in padurea intunecata Roger isi toca asfintitul si apunea vizibil si accelerat, grabit sa moara si sa termine cu obositoarea plimbare cu bicicleta care ii era metafora existentei.

Totul pana in ziua in care a zarit obiectul lucind sub niste vreascuri.

Era o cutiuta, nu mai mare decat o cutie de pantofi, dar metalica si cu o proprietate care il va mira intr-un fel niciodata intalnit pe Roger.

Avea un maner, de maner era legata o jumatate dintr-o pereche de catuse iar inauntrul cercului metalic ramas era o mana, taiata imediat deasupra incheieturii.

Greu de descris emotia pe care prezenta mainii i-a provocat-o lui Roger.

In primul rand trebuie spus ca i-a provocat foame.

Vederea cartilagiului dezgolit, a carnurilor semi-putrezite si aproape amestecate in substanta cernoziomului din jur i se parea teribil de apetisanta, ca si cum o inima arzand si plina de sange plutea deasupra pamantului, asteptand sa fie muscata ca o prajitura deliciosa, ca un timp al fericirii.

Era de fapt prima oara in viata cand lui Roger i se intampla ceva si foamea, foamea care ii ardea gatul era foamea de a muri in clipa aceea, de a se scufunda in ceva-ul nou creat care era un sens mai consistent decat avusese vreodata.

Si totusi, si totusi foamea exista si capatase o viata insasi, dincolo de petrecerea momentului si trebuia sa afle mai mult sa stie ce era in cutie, de ce era acolo.

Dar Roger nu facuse in viata lui nimic, nimic mai mult decat sa isi schimbe lantul de la bicicleta si nimic mai mult decat sa se culce la loc noaptea si iata-l acolo, in mijlocul evenimentelor, viata trecand de la un strop de izvor la dimensiune de cascada in jurul lui, furioasa si repede, cerandu-i actiuni pe care nu le stia a face.

Asa ca alese sa se predea si sa mearga inapoi acasa, pentru a gandi un plan, pentru a afla el, pentru el, ce ar fi oare de facut cu cutia.

Isi petrecu urmatoarele saptamani cercetand in jur, vorbind cu politistul din sat “oare ce ar fi daca ar gasi cineva ceva in padure, n-ar fi ceva special? ha ha ha! sigur ca ar fi”, vorbind cu preotul “of ce e si cu copii aia care tot alearga prin padure…” dar cea mai lamuritoare discutie a fost cu bibliotecarul din sat.

Tanarul acela pasionat de carti politiste i-a spus ca orice obiect pierdut poate fi declarat al gasitorului daca a trecut suficient timp de la pierderea lui.

“Cat ? Cat ? Cat timp pana e al tau??”

“Depinde de la stat la stat, cred totusi ca 3 ani”

Si asa incepu lunga perioada de pelerinaj a lui Roger in padure.

Zi de zi timp de 3 luni calatori aproape zilnic – in afara de zilele cu viscol si cele in care vreo boala il fixa in pat – in padure pentru a-si vedea comoara.

Mana aproape disparuse dupa 2 ani, mancata de ganganiile padurii, doar niste oase negricioase desenand o forma perfect arsa in mintea lui Roger, cutia nu mai lucea de multa vreme, inrosita de vreme.

Era intr-un astfel de pelerinaj cand le vazu prima oara pe cele doua femei.

Mama si fiica ? Aproape sigur, de varsta diferita si la fel de sarace ca el, umbland degeaba prin padure, cea tanara cu o crenguta subtire in mana, cea batrana tragand usor piciorul stang dupa ea.

Si acum se apropiau de locul in care se afla cutia lui.

De ce ? De ce acum ?

Nu ii venea in cap o promisiune mai buna sau un adresant mai reusit, asa ca promise in mintea lui oricui ar asculta ca ii va da, ii va lasa undeva, bicicleta daca femeile alea doar vor merge in alta parte, e o padure mare, oriunde era in regula, doar nu acolo, nu langa cutia lui, nu acum, nu cand era atat de aproape de a o avea, de a fi a lui.

Dar nu, ele se tot apropiau.

Reusi sa le alunge in prima zi alergand prin padure si tipand cuvinte care i se pareau dezgustatoare.

Ele rasera dar totusi plecara, cea tanara doar dupa ce aruncase cu crenguta ei in el.

In aceea noapte Roger gasi dupa dulapul din bucatarie toporul pe il folosise pe vremea cand mama ii cerea sa taie lemne.

Nu era ascutit dar era mare si greu si undeva in lama se mai citeau urme sangerii care ii dezvaluiau un caracter al fiintei aproape de gandul care il bantuia pe Roger in noaptea  neagra.

Orice viata trebuie sa duca undeva, orice asteptare sa nasca ceva.

A doua zi se porni spre padure, isi lua pantalonii albastri si toporul – mai privi o data spre casa, stiind in adancul sau ca inima nu ii mai este.