symmetry

Se priveau in jungla tarzie, incolonata in culori pestrite, mirosind ca intotdeauna a decazut si pericol mortal dar in acelasi timp dulce si patrunzator, un miros ca un gust care ramane in spatele limbii, intr-un loc secret, pe care uneori il mai poti atinge cu limba, daca te straduiesti un pic.

Pasarile cantau toate diferit dar in acelasi glas unic, ca o rezonanta mai degraba, facand copacii sa isi scuture apa de care erau perpetuu plini.

Casuta nu avea pereti si ar fi fost foarte greu sa spui ca are acoperis, parea la fel de smulsa padurii pe cat data inapoi ei si intre cei 4 stalpi care ii delimitau spatiul putea sa incapa la fel de bine alt loc decat acela precum se putea ca ei sa dispara si sa ramana doar intinderea infinita a junglei, devoratoare si flamanda.

In timp ce el privea ca de obicei in sus, in sus precum facea de fiecare data cand el era stingher si incerca sa descifreze printre lumini si umbre o cale, o cale care nu exista oricum, nu pentru el sa fie gasita, ea se oprea si desfacea tacticos bananele din ciorchine, numarandu-le in acel fel poetic in care izbutea ea sa faca orice.

Cateodata se auzeau in zare tipetele oamenilor din tribul de langa rau, se obisnuisera cu ei si deja incepeau poate sa inteleaga cate ceva sau cel putin sa-si imagineze ca stiu cand are loc un eveniment trist sau fericit.

El mai ales era convins ca descoperise cuvantul lor pentru peste si ii studia adesea, cu ochii mijiti, printre flacari, frunze si caldura pamantului pentru a cerceta daca victorios cineva revenea tipand cuvantul cu un peste in mana, de la rau.

Cand noaptea se inchidea in sine si mai mult ei adormeau de obicei imbratisati, ea cu picioarele in jurul mijlocului lui si privind in zare, peste capul lui, in timp ce el se strangea ca o minge si cumva se arunca in ea, in haul ei poetic.

In noaptea aceea, printre soaptele padurii si cantecul incolonat al pasarilor privirea pisicii insa o tulbura nespus pe ea.

Era poate intensitatea sufocanta a ochilor jaguarului, era poate culoarea lui care parea topita din intuneric, erau poate ghearele care se ghiceau doar pe ramura tremurand.

Dar ceva s-a miscat, invizibil, in ea in clipa aceea, s-a miscat intr-o directie inexplicabila lui si a stat acolo, doar cale de o respiratie suficient cat sa exclame scurt ceva, cat sa il aproape trezeasca, cat locul lor sa se intinda dintr-o data pentru o clipa dincolo de orizont.

De fiecare data cand el pleca in padure ea se gandea la privirea aceea sufocanta, respiratia i se oprea in loc ca si cum putea sa respire in acele momente si altcumva, direct din inima, direct prin piele, expulzand toata acea caldura ca o exhalatie teribila.

Gandul crestea in ea teribil si ametitor si cand il lua in brate simtea ca atunci cand el cade, cade fara sa se mai opreasca, cade pana la capatul lumii ei, care se muta constant acum, se muta odata cu el, ca si pentru a nu o prinde niciodata.

Intr-o noapte ploioasa, s-au plimbat strecurandu-se printre picaturile enorme de apa si adapostiti sub un copac ea a cautat adanc in el explicatia pentru mutarea invizibila dar nu a vazut nimic nou, era tot el si stia, fara indoiala, ca era locul pentru ei si ca toate tipetele celor de langa rau erau la fel de straine ca orice alt loc ar fi putut fi.

Cand s-au intors, uzi pana la piele si tremurand, patul plutea in aer, rotindu-se incet, ca o pasare gigantica metalica si sub el cresteau flori, cele mai frumoase flori vazute vreodata de ochii cuiva.

S-au privit muti si neintelegand si ea nu a putut decat sa planga, cu lacrimi sarate si foarte fierbinti care ii cadeau pe piept in timp ce el privea iarasi in sus, in sus deasupra patului plutitor.

Spuse el in timp ce rupea bucati din soare.

Spuse el in timp ce se topea in lumina si zidea cu stele cerul.

Spuse el in timp ce isi rodea lanturile cu dintii pana cand sangele ii curgea in valuri pe maini si pe piept confundandu-se cu razele.

Spuse el in timp ce lua foc pe dinauntru si pielea si carnea ii deveneau cenusa si cadeau in jurul lui pline de gratie si moarte.

Spuse el si isi micsoara palmele cat sa cuprinda lumi si le lua in el cat sa ii bata in inima suprafetele de apa si pamant si spuse el in timp ce ii fulgerau ochii peste intinderea neputintei.

Spuse el si cobori printre creaturi si oameni si animale ca un stalp de foc printre pietrele pierdute si spuse el in timp ce isi calea drumul printre invinsi.

Spuse el ca un capat de timp si privi spre casa cu regret in timp ce se inchidea ca o cochilie arzatoare si stralucitoare.

Spuse el glasuind spre toate tacerile din jur ca pentru a le smulge inapoi din inertia lor cosmica.

Spuse el privindu-se inapoi prin locuri si timp si mirandu-se de propria fire alungita peste intreaga fiinta.

Spuse el cautandu-se si pierzandu-se si orbecaind in prea multa lumina.

Spuse el inapoi prin cheile care ii invart inima si spuse el infruntand singuratatea.

Spuse el ca o soapta prin intuneric, ca o ultima strigare inainte de apusul vietii.

Spuse el in pline flacari, prinse intre capete ca aripi nebatute.

Spuse el – nespus.

“Poate ca ai fost tu” mi-am spus privind prin geamul murdar care ne despartea de continentele care se succedau grabit prin fata noastra.

“Poate ca ai fost tu” mi-am spus incercand sa suprapun reflexia fetei mele peste cea a fetei tale ca intr-o sincronizare perfecta a momentului dar miscarea trenului nu imi dadea voie, ne apropiam la fel de des pe cat ne indepartam ca intr-un dans neinteles dar perfect in ritmicitatea lui.

Si mi-am trecut mana prin parul lung si am simtit fiecare fir in parte ca un pestisor arcuit printre degetele mele stralucitor si limpede piscandu-ma inainte de a muri in timpul nestins si in timp ce faceam asta simteam acid pe fata ca tu zambesti.

Dar nu zambeai.

Priveai dureros prin mine si desi puteam oricand sa nasc din nimic o lume in care sa stam impreuna departati de tot tu o preferai pe asta si in sacadarea drumului ne pierdeam unul de celalalt ca niste note muzicale intr-o partitura fara sens.

Si am glumit si am spus lucruri intelepte si desi mi s-a parut ca e o flacara acolo care incalzeste frigul pe care il taiam cu mana de fapt era doar stralucirea soarelui prin geam care intra intre noi ca un zid de lumina pe care ne cataram infinit fara sa mai putem cobori.

Uneori mi se parea ca drumul nu a inceput nicaieri desi stiam de unde venim si ca nu va duce nicaieri desi stiam unde merge si mana ta imi era subiect pentru mii de ganduri in timp ce o invarteam abil in minte si in jurul fetei mele imaginandu-mi feluri in care atingerea ei moale ar putea fi simtita si de fapt, cred, te speriam cu zambetul meu incert.

Undeva in spatiul dintre nicaieri am ajuns intr-o padure si s-a deschis usa compartimentului si au intrat 2 batranei.

Aveau parul alb si pielea lor zbarcita era un drum de canioane selenare si am stiut ca te-ai gandit la moarte si cenusa cand i-ai privit prima oara si am fost macar o data fericit ca tacerea dintre noi e tot ce aveam mai bun.

Cand au inceput sa-ti vorbeasca am vazut ca te-ai crispat si mi-ai cerut ajutorul prefacandu-te ca stiu mai bine de ce lumea s-a spart in atatea cioburi printre care alergam sacadat acum cu acest tren timid si trist.

Dar nu stiam ce sa le spun decat ca iata, ii pot face sa uite tot daca se uita in ochii mei si numara pana la 10 si ca daca aleg acest drum nu se mai pot intoarce de pe el si ca desi totul va avea sens, vor stii intotdeauna ca nu e sensul lor, e sensul dat de un barbat cu plete, candva intr-un ritm sacadat sinonim cu moartea.

Si au spus nu, nu vor.

Trenul alerga in continuare printre franjurile si jumatatile de luna cazute pe pamant si calca din cand cu rotile sale rubinii si inghetate cadavrele sperantelor noastre.

Si m-am ridicat si am iesit din compartiment, si puteam vedea noaptea care se ridica peste zi incet si dramatic cu ritmul ei desincronizat de asteptarile mele si m-am imbratisat cu ea si sper ca erai geloasa macar un pic in timp ce o aveam printre gaurile din inima ca un suflu de racoare care goleste raul dintr-o camera.

Dar la intoarcere nu mai erai in cabina.

Te-am cautat prin toate vagoanele si am strigat si spre rusinea mea cred ca am si lacrimat cand am batut cu pumnul in peretele sau metalic.

Drumul era in continuare gol si punctat doar de ocazionala stea cazatoare pe care copiii incercau sa o prinda cu mainile scoase in afara geamurilor, ca niste cersetori de lumina.

Abia la prima oprire am putut cobori stiind in cel mai adanc colt al fiintei ca daca vreodata o sa te regasesc acolo o sa fie.

Si am inchis ochii cand vantul trenului decoland spre nicaieri m-a ranit si printre genele innegrite te-am zarit.

Am numarat pana la 10.

Cu ochii murdariti de sare, se opreste si ingenuncheaza in nisipul un pic umed.

Priveste in gol, spre orizontul gri incert, spre marginea de faleza suspendata deasupra marasmului si inclina usor capul incercand sa deseneze cu privirea o linie care sa uneasca cele doua segmente de pamant care au inaintat cel mai mult spre mare.

Se intinde pe spate si priveste in sus incercand sa-si aminteasca unde se afla constelatiile si se scarpina pe frunte cu degetul plin de nisip.

Adoarme pe plaja, frant de oboseala.

Se trezeste a doua zi urmarit de un pescarus minuscul care tipa curajos si rade discret, in barba, gandidu-se ca pasarea nici nu stie cat de foame ii este lui de fapt.

Se plimba degeaba pe plaja, isi lasa pantofii la intamplare undeva in drum si incepe sa alerge, sa alerge pana cand aerul rece ii taie rain prin plamani si masina aproape se pierde in distanta.

Zareste o coliba, un fel de cort de lemn si se hotaraste sa o exploreze.

E goala si pare sa nu mai fi fost vizitata de foarte multa vreme.

Se hotaraste sa stea macar inca o noapte sub un acoperis real si se intoarce de la masina cu putinele provizii pe care le mai are, o cutie cu ananas felii fiind cea mai importanta posesie.

Fara cutit sau desfacator petrece aproape o ora lovind cutia de o piatra pana cand izbuteste sa faca o gaura suficient de mare cat sa poata bea sucul, petrece inca aproape o ora pescuind bucatele de ananas nisipos.

Zaharul intens e primul lucru care il scoate din stupoare in care fusese prins in ultimele zile si pentru prima data in mult timp incepe sa se gandeasca la ceva, orice, la ceva.

Aduna in minte fragmente, clipe, imagini – toate goale de semnificatie i se pare si se opreste asupra unui cantec pe care incepe sa-l fredoneze stingher, ca si cum o audienta nevazuta l-ar putea judeca.

Se afunda in umbra cea mai adanca din coliba si cumva se prabuseste in sine si plange, zguduitor si fierbinte, ca si cum s-ar limpezi pe dinauntru de un rau canceros.

Adoarme doar dupa ce durerea din tendonul rupt ii seaca si ultimele puteri si il invinge.

Se trezeste si zambeste cand isi da seama ca privirea sa cauta pescarusul minuscul, faptul ca mai are inca dorinte, poate chiar umor, ii da putere si il electrizeaza inspre a infrunta o noua zi.

Se ridica dar isi da seama ca nu mai poate merge, nu cu adevarat, se poate doar tari.

Stie ca are mai putine sanse sa supravietuiasca in coliba decat daca ar fi incercat sa stea in masina pana cand piciorul si-ar fi revenit dar nu regreta si nu se intristeaza.

Dimpotriva simte o satisfactie si o impacare cu sirul de intamplari care l-a adus in locul acesta, o caldura secreta ii curge prin corp si o confunda pentru o secunda cu moartea.

Se taraste pana afara si trage in piept aerul sarat ca si cum fiecare respiratie ar fi plina de lumina si el s-ar umple pana la varfurile nervilor cu ea.

Lesina.

Barbatul se opreste langa copilul intins pe nisip si il intoarce pe spate.

Are ochii inchisi dar inima ii bate inca si respira regulat.

Ii toarna un pic de apa pe buze si il scutura usor.

Copilul nu are nimic in picioare si e imbracat foarte subtire, miroase asa cum barbatul a invatat ca miroase boala si suferinta.

Cand se trezeste ochii sai deschisi par sa inghita intreaga lume si in ei barbatul zareste o negura pe care el insusi nu a mai vazut-o decat o data, in urma cu multi ani, atunci cand a ucis prima oara un animal si i-a vazut viata curgandu-i din privire, ca un sange invizibil.

Copilul nu spune nimic dar isi atinge usor piciorul drept si barbatul intelege.

Improvizeaza o atela dintr-o bucata de lemn de pe plaja si o leaga in jurul piciorul.

Ii mai da apa sa bea si ii da sa manance din cutia lui cu carne uscata.

Sta cu el noaptea pana cand adoarme, fara sa schimbe un cuvant si ocolindu-i privirea.

Dimineata il ia pe copil in spate, legat de el cu franghii si incepe sa mearga pe plaja.

In coliba nu ramane decat mirosul de ananas amestecat cu cel al apei sarate.

Te trezesti, te ridici oarescum din pat, suficient cat sa te uiti in stanga.

E acolo, iti arata ca un cadou de craciun perfect, simti tentatia intensa sa il atingi si sa te uiti, dar nu o faci.

In loc de asta te ridici de tot din pat, intinzi bratele, absorbi o noua zi, poate incepi niste miscari de rotatie ca de gimnastica.

Ai grija ca fiecare rotatie sa se termine cu privirea aruncata pe el.

Poate incerci si niste flotari, il vezi aparand si disparand ritmic, perfect aliniat cu ritmul respiratiei tale.

Satisfacut de efortul depus, convins ca e cumva o dovada de rezistenta si abilitate generica in a infrunta viata te apropii si te uiti la el.

Nu, nu a sunat si nici nu a primit vreun altfel de mesaj.

Zambesti, daca cineva care te cunoaste te-ar vedea, ar spune ca amar, il pui la loc si te duci in baie.

In timp ce te speli pe dinti il vezi in oglinda care pe masura ce se abureste duce cu ea si amplifica sperantele tale.

Dupa ce faci dus, te imbraci, iei telefonul, il pui in buzunarul de la pantaloni.

Cobori pe scari si iesi din bloc.

Iti dai seama ca habar n-ai unde sa te duci, te opresti ambiguu la 5 metri de intrarea in bloc, sperii cainele vecinilor, scoti telefonul din buzunarul pantalonilor si-l pui in geaca, la piept.

O iei la dreapta spre strada mai aglomerata.

Mergi si te cufunzi in ganduri, timpul se dilata si te trezesti in mijlocul strainilor de pe strada, aratand cumva uluit.

Te indrepti spre o cafenea, te asezi, comanzi o cafea care oricum nu iti place, pui prea mult zahar, te dezgusti.

Stai picior peste picior si dupa douazeci de minute scoti telefonul din geaca si-l pui langa ceasca de cafea.

Nu suna.

Astepti un timp, dai cu mana nervos dupa un porumbel, numeri restul pentru nota de plata, te uiti prima oara in aceasta zi la el cu ura, il pui in buzunarul de la pantaloni, te ridici.

Aproape deferent il pui peste zece pasi din nou in buzunarul de la piept, iarasi aliniat perfect cu ritmul respiratiei tale.

Te indrepti spre un parc cu pasi pierduti, incerci lucruri tampite, sa calci doar pe bucati de trotuar cu frunze, sa sari intr-un picior.

Nu suna.

Te asezi pe o bancuta, scoti o tigara, o aprinzi, tragi trei fumuri, te simti ceva mai viguros.

Numeri lucruri, copii, femei in varsta, caini, copaci.

Iti privesti mainile si iti dai seama ca sunt foarte julite, te intrebi socat de ce, meditezi un pic, aprinzi alta tigara.

Nu suna.

Incerci sa pui piedica unor oameni care se dau cu rolele, se prind, se uita urat la tine, zambesti tamp, spre surprinderea ta iti surad si ei, nu te simti mai bine.

Te ridici si incepi sa mergi spre iesirea din parc, aproape de iesire te loveste puternic futilitatea faptelor si scoti telefonul din buzunar.

Te uiti la el si cu o miscare relaxata de incheietura il arunci pe pamant.

Sare gratios o data, de doua ori, de trei ori, de fiecare data cu alta colt si iti pare rau inca de la saritura doi.

Ecranul e spart dar inca functioneaza si mainile iti tremura un pic cand il ridici de jos.

Incerci sa suni pe cineva, merge, dar nici asta nu ajuta prea tare, raspunzi robotic la niste intrebari si inchizi oarecum convins ca poti suna dar nu poti fi sunat.

Ti-e frig si incepi drumul spre casa (nu suna).

Ajungi acasa, aprinzi lumina pe hol, simti o vibratie.

E un mesaj de la operatorul tau de telefonie care iti spune ca s-a deschis un magazin.

Injuri, mai discret decat ar trebui daca tot esti acasa, scoti telefonul, il arunci neglijent in cutia cu chei si plicuri.

Te uiti la televizor o vreme, adormi, mananci.

Te uiti la el, nu suna (si nici nu a sunat).

Iesi in frigul noptii profund enervat.

Suni niste prieteni, bei in barul cel mai oribil de langa bloc.

Nu bei prea mult pentru ca te enerveaza si ei si pentru ca oricum lumea ti se pare deja confuza, ce iti doresti e ceva care sa o puna in focus si nu gasesti.

Te intorci dezamagit acasa, te opresti o clipa ca sa te uiti la luna prin crengile unui copac.

Gasesti momentul atragator, scoti telefonul, faci o poza, scrii un mesaj, il stergi, il mai scrii o data (mai bine), il stergi.

Ajungi acasa, te lungesti pe canapea, adormi furios.

Te trezesti si vezi telefonul pe podeaua sufrageriei, vezi ca ecranul e chiar foarte spart, dar tot arata ca un cadou perfect de craciun.

Nu suna.

Pentru ca m-ai intrebat, am sa-ti spun.

Vreau sa cresc din pamant ca o floare, sa-mi intind aripi de carne verde si sange de pamant, sa ma intind spre soare ocupand spatiul care ne desparte cu zbor si saritura in gol.

Vreau sa cad prin miezul lucrurilor ca o greutate de plumb invinsa de soarta in drumul ei spre capatul gravitatiei si vreau sa fiu magnetic atras de acest final.

Vreau sa rup din vraja colturi de hartie din care sa-mi fac carare si poteca umpluta cu cerneala, vreau sa merg pe ea lasandu-mi pasii sa-mi scrie povestea.

Vreau sa urc pe muntii mei de iarna si suspans pana in varful cerului crestat de nori si acolo sa pun o mana pe un varf de ac subtire cat linia dintre mine si tot ce mai e in viata.

Vreau sa ma despart in bucati pe care sa le arunc in jurul meu ca o apa vie si ele sa pluteasca precum balonase pline cu esenta mea in jur, ca un norisor si sa se sparga in cantec, fiecare o nota, care sa sune impreuna a viata si neputinta.

Vreau sa pun o pagina in cartea vietii in care tot ce sa fie scris e cuvantul acasa pentru ca acolo m-am nascut si acolo imi e tot ce mi-a ramas si sa plang pe acea pagina si sa o rup si tot ce sa ramana sa fie semnul foii in carte ca un martor nestiut.

Vreau sa tac o nesfarsire si sa vorbesc o lipsa de secunda suficient cat in contrastul asurzitor dintre cele doua sa pluteasca o vibratie de unda de lumina, ca o spargere a diminetii noaptea, ca o scufundare in lumina care sa spuna tot ce pot spune vreodata in o litera stacojie si vie.

Si vreau, mai mult decat orice, sa opresc totul in acest punct finit, in acest loc tridimensional si feroce, in acest loc de ziduri si gheata in care ma aflu, sa opresc totul inainte de a creste, samanta redevenita, din pamant, ca o floare.

Drumul lung de aur pe care mergi este drumul tau de flacari si durere, drumul lung de aur este drumul tau prin intunericul si vidul pe care le-ai zidit tu insuti.

Drumul lung de aur este facut din moleculele noptii si din atomii zilei, este glasuit de ceea ce speri si ridicat pe aripi stravezii deasupra cerului pentru ca in drumul tau frica de cadere sa iti fie gaj si calauza spre sfarsitul noptii si durerii.

Privind pe el in viata te vei intreba, de ce e alabastru si marmura si ceata neclara, de ce e mic si prea putin lat pentru pasirea ta, de ce e e plin de flori de sticla umplute cu sangele celorlalti, de ce iti sunt picioarele goale si pline de rani de la ciulinii galbeni ca niste sori care curg ca o ninsoare din cerurile inconjuratoare.

Nu acestea sunt intrebarile la care vei primi raspuns, ele sunt intrebarile ratacitorului si pierdutului, intrebarile glasului trist pe care il auzi ca un ecou atunci cand inima iti tresare si te opresti privindu-ti mainile goale ca un strain in propria ta inima.

Nu intrebandu-te vei scurta drumul tau de aur si nu uitandu-te in tine ii vei ajunge la destinatie.

Drumul tau de aur e acolo pentru ca pasii tai sunt scrisi in stele ca niste pasi serpuitori pe arcadele lumii si daca doar strangi un pic din ochi te vei oglindi in ele mai aivea decat ai facut-o vreodata, vazandu-ti calea si pacea intinse in fruntea-ti ca o ofranda nelumeasca din care sa te infrupti si sa te umpli.

Drumul tau de aur e faurit din toate piesele sparte ale uitarii si toate clipele in care ai fost vreodata atent, drumul tau de aur e sclipitor si tacut si indestulator si te va duce nu undeva ci inapoi in timp, inapoi in ceea ce erai inainte sa alegi ceva, inainte sa fi fost un accident si inainte sa tremuri de frica lumii in care credeai ca traiesti.

Opreste-te pe el si intinde bratele si apuca in imbratisarea ta toate rafalele de comete care picura in jurul tau, intinde bratele in aburul respiratiei tale, priveste cristalele cum se topesc in zbor, metafore pentru timpul pe care tocmai l-ai uitat.

Opreste-te si fi liber, liber de tine, de ceilalti si de glas si in asceza momentului urla cat poti tu de tare, urla cat sa spargi sangele ingeresc inchis in glastre si sa nasti o lume noua, o mie de lumi aprinse in foc si plasma toate plutind in jurul tau, la distante imposibile dar exacte, asezate matematic fericit pentru eternitate.

Drumul tau de aur e singurul drum pe care il vei stii vreodata cu adevarat si singurul pe care pasii iti vor fi siguri si calzi pe suprafata lui.

E drumul tau spre acasa.

Isi privi mainile pline de pamant, erau negre, foliculi de noroi infipte sub unghii, amestecate cu sange pe ici pe colo.

Se sterse pe pantalonii albastri si stranuta.

Stralucea in fata farurilor, aprins ca o stea de jucarie, inecat in negru rosiatic si simti mirosul ierbii si taria pamantului in plamani cand trase primul fum de tigara.

Erau 2 cadavre in fata lui, doua femei, ambele omorate, ar spune daca ar fi intrebat, curat, o lovitura directa, cinstita poate, la cap.

Nu avea neaparat regrete, dar ceva il macina totusi in acel loc din creier in care se hotarase cu multa vreme, cand furase prima oara un fursec de la bunica, ca ar fi locul unde avea spasme raul din sufletul lui.

Il macina precis, cumva exact, pe nervuri si vene care aveau o fizicalitate aparte si ii incalzeau toata fata strapunsa de lumini si intuneric.

Totul incepuse in urma cu trei ani si doua zile.

Roger avea o bicicleta ruginita, mostenire de la o ruda nespecificata, acel fel de bicicleta care e lasata ne-legata in fata barurilor pentru ca nu mai are valoare pentru hoti, acel fel de bicicleta care are acum o culoare mai putin legata de o vopsea si mai mult de frunzele si pamantul atinse de ea in zeci de ani.

Acel fel de bicicleta pe care mai merg doar oamenii saraci.

Roger era un astfel de om si tot ce ii ramasese in viata, dupa moartea mamei care il intretinea, era padurea.

Nu era a lui, cu adevarat, dar nu era nici a altcuiva, era o proprietate in devalmasie, i s-ar fi spus, daca ar fi intrebat, dar adevarul e ca in multe feluri era a lui si asta stiau si cei din sat si asta stia si el.

Si in padurea intunecata Roger isi toca asfintitul si apunea vizibil si accelerat, grabit sa moara si sa termine cu obositoarea plimbare cu bicicleta care ii era metafora existentei.

Totul pana in ziua in care a zarit obiectul lucind sub niste vreascuri.

Era o cutiuta, nu mai mare decat o cutie de pantofi, dar metalica si cu o proprietate care il va mira intr-un fel niciodata intalnit pe Roger.

Avea un maner, de maner era legata o jumatate dintr-o pereche de catuse iar inauntrul cercului metalic ramas era o mana, taiata imediat deasupra incheieturii.

Greu de descris emotia pe care prezenta mainii i-a provocat-o lui Roger.

In primul rand trebuie spus ca i-a provocat foame.

Vederea cartilagiului dezgolit, a carnurilor semi-putrezite si aproape amestecate in substanta cernoziomului din jur i se parea teribil de apetisanta, ca si cum o inima arzand si plina de sange plutea deasupra pamantului, asteptand sa fie muscata ca o prajitura deliciosa, ca un timp al fericirii.

Era de fapt prima oara in viata cand lui Roger i se intampla ceva si foamea, foamea care ii ardea gatul era foamea de a muri in clipa aceea, de a se scufunda in ceva-ul nou creat care era un sens mai consistent decat avusese vreodata.

Si totusi, si totusi foamea exista si capatase o viata insasi, dincolo de petrecerea momentului si trebuia sa afle mai mult sa stie ce era in cutie, de ce era acolo.

Dar Roger nu facuse in viata lui nimic, nimic mai mult decat sa isi schimbe lantul de la bicicleta si nimic mai mult decat sa se culce la loc noaptea si iata-l acolo, in mijlocul evenimentelor, viata trecand de la un strop de izvor la dimensiune de cascada in jurul lui, furioasa si repede, cerandu-i actiuni pe care nu le stia a face.

Asa ca alese sa se predea si sa mearga inapoi acasa, pentru a gandi un plan, pentru a afla el, pentru el, ce ar fi oare de facut cu cutia.

Isi petrecu urmatoarele saptamani cercetand in jur, vorbind cu politistul din sat “oare ce ar fi daca ar gasi cineva ceva in padure, n-ar fi ceva special? ha ha ha! sigur ca ar fi”, vorbind cu preotul “of ce e si cu copii aia care tot alearga prin padure…” dar cea mai lamuritoare discutie a fost cu bibliotecarul din sat.

Tanarul acela pasionat de carti politiste i-a spus ca orice obiect pierdut poate fi declarat al gasitorului daca a trecut suficient timp de la pierderea lui.

“Cat ? Cat ? Cat timp pana e al tau??”

“Depinde de la stat la stat, cred totusi ca 3 ani”

Si asa incepu lunga perioada de pelerinaj a lui Roger in padure.

Zi de zi timp de 3 luni calatori aproape zilnic – in afara de zilele cu viscol si cele in care vreo boala il fixa in pat – in padure pentru a-si vedea comoara.

Mana aproape disparuse dupa 2 ani, mancata de ganganiile padurii, doar niste oase negricioase desenand o forma perfect arsa in mintea lui Roger, cutia nu mai lucea de multa vreme, inrosita de vreme.

Era intr-un astfel de pelerinaj cand le vazu prima oara pe cele doua femei.

Mama si fiica ? Aproape sigur, de varsta diferita si la fel de sarace ca el, umbland degeaba prin padure, cea tanara cu o crenguta subtire in mana, cea batrana tragand usor piciorul stang dupa ea.

Si acum se apropiau de locul in care se afla cutia lui.

De ce ? De ce acum ?

Nu ii venea in cap o promisiune mai buna sau un adresant mai reusit, asa ca promise in mintea lui oricui ar asculta ca ii va da, ii va lasa undeva, bicicleta daca femeile alea doar vor merge in alta parte, e o padure mare, oriunde era in regula, doar nu acolo, nu langa cutia lui, nu acum, nu cand era atat de aproape de a o avea, de a fi a lui.

Dar nu, ele se tot apropiau.

Reusi sa le alunge in prima zi alergand prin padure si tipand cuvinte care i se pareau dezgustatoare.

Ele rasera dar totusi plecara, cea tanara doar dupa ce aruncase cu crenguta ei in el.

In aceea noapte Roger gasi dupa dulapul din bucatarie toporul pe il folosise pe vremea cand mama ii cerea sa taie lemne.

Nu era ascutit dar era mare si greu si undeva in lama se mai citeau urme sangerii care ii dezvaluiau un caracter al fiintei aproape de gandul care il bantuia pe Roger in noaptea  neagra.

Orice viata trebuie sa duca undeva, orice asteptare sa nasca ceva.

A doua zi se porni spre padure, isi lua pantalonii albastri si toporul – mai privi o data spre casa, stiind in adancul sau ca inima nu ii mai este.

“E un vis” isi spuse incet, intinzand mana prin intunericul din jur, mirosind a moarte, a cer de smoala si a lemn putrezit.

“Nu poate fi altceva decat un vis” isi spuse mergand, pana la glezne in apa, pipaind peretele si inaintand incet.

Auzea plescuitul apei si sunetul ne-natural al lemnului care trosnea sufocat de propria greutate, auzea horcaituri si isi dorea sa poata gasi un fir prin labirint, ceva care sa-l aduca inpoi in viata pe care o stia ca fiind a lui dar oriunde se uita singurul semn al unei destinatii era calatoria spatiala a sunetelor, de la cele puternice de aproape pana la unele indepartate, infundate, ca un capat de drum.

Se opri si pentru prima data isi dadu seama ca plangea.

Se intoarse spre metalul infipt in perete si il studie un pic, arata ca un carlig urias, ca si cum cineva a incercat sa prinda o balena uriasa.

Pentru prima data isi dadea seama avea piciorul rupt imediat sub genunchi, unde o bucata de os iesise prin piele si se vedea.

Durerea care pana atunci o ocolise exploda dintr-o data trimitand frisoane prin tot corpul si facand-o sa isi piarda echilibrul si sa cada intr-o parte.

Se agata de masa din fata privind pentru o ultima data hartile intinse pe ea, aventuri avute, aventuri neincepute, vise in marea lor parte, vise in care ii trasese pe toti dupa ea, ca o vrajitoare de pe vremuri, vise si jucarii din care plasmuise un loc in care sa moara.

“E totul doar un vis” isi spuse el, oprindu-se o clipa si inchizand ochii ca si cum speranta ca s-ar putea trezi mai exista in el.

De fapt tot ce mai era in el era speranta ca va putea ajunge in timp la ea, ca lanturile nu il vor putea tine in loc, ca ea inca traieste, ca orice ar fi zgomotul cel mai indepartat, zgomotul care nu semana cu o furtuna si nici cu o creatura cunoscuta de om e la fel de iluzoriu precum speranta ca s-ar putea trezi.

Scoase o sabie din rastel si puse in teaca in mod automat, aproape fara sa-si dea seama ce face.

Durerea o sageta cumplit prin tot corpul si pentru o clipa avu impresia ca poate ar fi mai bine sa-si taie piciorul, ca poate asa ar putea sa se miste mai bine.

Usa de la cabina ei era smulsa din balamale si zacea pe jos, in fata o mica luminita arata calea de-a lungul scarilor si pana pe punte.

Fu uimita de mirosul foarte puternic, nu intelegea de unde vine la fel ca si zgomotul nenatural care parea sa inconjoare ca un zumzait intens intreaga sa lume.

Nu auzea insa ceea ce isi dorea cel mai mult in acest moment sa auda, un strigat de ajutor, un horcait, un glas de om. Un intuneric lichid parea sa scalde tot in jurul ei, acoperind orice urma de prezenta umana, in timp ce se lupta cu durerea urcand scarile.

Cauta disperat o lama sau un obiect de metal dar fara lumina se dovedi imposibil, apa din jurul sau, care ii urcase pana la brau deja parea insondabila si grea, nenatural de grea, incat de fiecare data cand incerca sa pipaie podeaua i se parea aproape imposibil sa isi mai scoata mainile.

Ii era din ce in ce mai greu sa mearga in fata cand dintr-o data picioarele ii atinsera un obiect taios.

Dupa atingeri febrile i se paru ca e un soi de carlig, sau o sageata enorma cu capul dublat care patrunsese adanc in carnea carenei si se ciobise partial pe una din nervurile de metal care inchideau burta navei.

Pe punte nu mai era nimic viu, un cadavru se misca ritmic intre patru butoaie, purtat de ape intre ele. Il recunoscu pe unul dintre oamenii de abordaj si intelese ca incercase sa se urce pe unul dintre catarge, poate sperand intr-un fel ca ferindu-se de apa in sine ii va fi bine.

Renunta sa incerce sa ajunga la el in speranta ca ar mai putea fi viu.

Privi pentru prima data scena distrugerii in intreaga ei forma inspaimantatoare. Din “Arthea” nu mai ramasese mult recognoscibil. Trei fire de otel enorme ii ieseau acum din babord si deja era inclinata masiv la stanga. Doua dintre catarge erau rupte si zona unde se afla carma fusese complet rupta din nava, doar o rana rotunda ramanand in loc.

Fusesera patruzeci de oameni, prea putini desigur, pe un vapor prea mare pentru mica lor aventura si in jur nu mai ramasesera decat amintirile unui drum.

Nu reusi sa isi desfaca lanturile in lama carligului.

Deja apa ii ajungea pana la gat si gandurile i se topeau in cap, o melasa astringenta si duioasa, in care ea, Fabia, revenea periodic ca o chemare, ca o secunda de oprire pentru inima care ii batea nebuneste in preajma mortii.

Muri cu ochii deschisi indreptati in sus, strapungand cerul de smoala care se inchidea deasupra lui, incatusat si singur.

“E un vis” isi spuse ea, asezandu-se langa drapelul cu cap de mort pe care il udase cu sange prima data acum 20 de ani.

“Arthea” se inclina acum si mai mult la stanga, gemand din toate incheieturile ei de lemn in timp ce Fabia se intreba de ce un om liber a ales lanturile doar ca sa ramana langa ea.

Lumina neagra ii inghiti pe toti, si zumzetul inceta in timp ce vaporul isi ducea nazuintele inapoi in ocean, acolo unde isi are sfarsitul orice libertate.

Si in timp ce pregatea el sa muste cu pofta din gogoasa se auzi un zgomot.

Poc !

Ce sa fie oare se intreba?

Poc ! Poc !

Se uita in jur, toti oamenii isi vedeau de ale lor, mergeau pe unde aveau treaba, deloc preocupati de vreun eveniment important pe cale sa se intample atunci si acolo.

Se hotari sa-si manance gogoasa in continuare iar pana cand ajunse acasa deja uitase cu totul de intamplare.

Casa ii era goala, doua scaune, o masina de spalat, cateva stive de carti pe jos si o mandolina. Se dezbraca de palton, si puse pe masa cutia cu gogosi.

Nu avea pat si asadar incerca sa evite momentul in care trebuia sa se culce pe podeaua (rece) cat mai mult. Asta insemna de obicei ca citea dintr-una dintre numeroasele carti incepute pana cand somnul il dobora si cadea, practic din picioare, pe jos, adormit.

Facu la fel si in aceasta seara.

A doua zi, de dimineata, isi puse paltonul, fura ziarul vecinului de la 5 si pleca in parc sa hraneasca porumbeii.

Avea parul foarte murdar, ceea ce speria in general oamenii sau cel putin pe cei care insistau sa se uite atent la el dar pe porumbei ii atragea cumva magnetic.

Statea adesea ore in sir pe o bancuta, privind in gol, intr-un fel de suspensie vecina cu inexistenta, mancand din cand aproape mecanic din firimiturile pe care le impartea cu porumbeii.

Dar era totusi o fire curioasa, un om care se intreba lucruri – si brusc se ridica hotarat de pe bancuta, mult mai devreme decat ar fi facut-o in orice alta zi si pleca spre micutul chiosc roz cu gogosi.

Lua iarasi 3 gogosi cu ciocolata, favoritele sale si pleca pe acelasi drum ca in seara trecuta, spre casa.

De data asta vazu, chiar in mijlocul drumului sau spre casa un felinar.

Era un felinar normal, inalt, negru, cu maciulie de sticla, dar cu lumina din maciulie stinsa.

Singura problema e ca era pe o margine de drum unde nu exista sau, cel putin, era sigur ca nu existase pana atunci, un felinar.

Se invarti in jurul felinarului minute in sir, muscand din cand in cand din gogoasa, atingandu-l – uitandu-se cu un amestec de discretie si insistenta destul de nereusit la trecatorii din jur ca sa observe daca da si ei vad un felinar acolo.

Un catelus a venit sa faca pipi pe el ceea ce nu l-a lamurit pe deplin, pentru ca era, pana la urma, un animal.

Pleca totusi, dupa aproape o ora, spre casa, convins ca da, acolo era un felinar.

Pentru prima data in mult timp ajunse acasa mirat si se hotari sa se culce direct, ca sa accelereze sosirea zilei urmatoare.

Nu a fost un somn placut, podeaua era tot rece si ii fu foarte greu sa adoarma dar intr-un final, privitul fix intr-un perete alb il doborise.

Dimineata ajunse langa chioscul roz mult inainte ca el sa se deschida.

O sperie pe vanzatoare suficient cat sa fie nevoie sa-si cheme seful sa o pazeasca in timp ce deschidea chioscul.

Oricum, cumpara 3 gogosi cu ciocolata si pleca spre casa.

Ajunse pe langa strada cu felinarul, care era inca acolo, stins si plin de mici poze cu reclame la fast food.

Poate fusese intotdeauna acolo?

Ajunse acasa si mai mirat de absenta de evenimente interesante decat ar fi fost, probabil, de prezenta lor.

Adormi si mai greu dupa ore in sir de privit in gol.

A doua zi repeta procesul, lua gogosile, trecu pe langa felinarul mirosind puternic a urina si cumva desuet pe strada lui fara nici un alt felinar in jur si ajunse acasa.

In timp ce urca spre etajul sau observa ca vecinul de la 5 inca avea ziarul pe pres.

Nu mai tinea minte daca dimineata, inainte sa se grabeasca spre chioscul cu gogosi il luase sau nu.

Se opri si batu la usa.

Usa se deschise si simti un miros puternic de ciocolata si banane.